Cîndva demult, înainte de liceu, muzica celor de la ABBA mi-a fost dată drept exemplu pentru a înţelege mai uşor diferenţele între apolinic şi dionisiac. Nu mai ţin minte cine se afla la capătul celălalt al comparaţiei, dar din vremea aceea am rămas cu impresia că apolinicii sînt un soi de fiinţe limfatice care trec prin viaţă cu un zîmbet tîmp pe buze, fără a se lăsa atinşi ori mistuiţi de vreo pasiune ardentă. Motiv pentru care „Money, Money, Money“ ori „Chiquitita“ mi-au fost o bună bucată de vreme plăceri vinovate, savurate pe ascuns, cu conştiinţa faptului că sînt un-cool pînă peste poate. Din fericire, pragul celor 30 de ani n-a venit cu depresii, ci cu înţelepţiri, aşa încît, de-acum sînt dispusă la mărturisirea amorului etern pentru cei patru suedezi (cu precădere pentru Agnetha, pasiunea mea din copilărie). Cu sufletul uşor, deci, am purces la vizitarea minunăţiei care se cheamă ABBA World, o expoziţie itinerantă ce urmăreşte traseul trupei pas cu pas, în detalii bogate. Am prins-o la Londra, pe ultima sută de metri; din iunie lumea lui Anni-Frid, Agnetha, Bjorn & Benny se va muta în Australia, apoi în Statele Unite.
La intrare, o tînără mă invită să-mi înregistrez biletul, pentru ca mai apoi să pot accesa online conţinutul stocat pe el – mărturia plimbării mele prin cele 25 de camere ale acestui veritabil muzeu ambulant. Aprob, cu o strîngere de inimă. O să mă fac de rîs? Fie. După ce zîmbeşte scurt, fata sms-uieşte frenetic. Nu pare să aibă mai mult de 18 ani, probabil ABBA i se pare muzică de boşorogi patetici, dar nu afişează nici o secundă aerul acela superior-acru-plictisit al funcţionarelor românce. Primesc un set de căşti şi o telecomandă, iar în prima cameră mă învăluie vocea caldă a lui Stellan Skarsgard: rînd pe rînd aflu istoria fiecăruia din cei patru membri ai grupului. Cei de dinainte de ABBA. Tineri, zîmbitori, entuziaşti, nişte co
