De-a lungul vremii, mai precis de vreo 18 ani, cuvîntările, gesturile publice sau atitudinile lui Traian Băsescu mi-au creat varii stări cetăţeneşti. A fost vorba, pe rînd, de amuzament (pe vremea cînd era „copilul teribil“ al Guvernului Stolojan), curiozitate (gesturi interesante ca simplu parlamentar PD), apreciere (cînd a eliberat Bucureştiul de prea-multele chioşcuri şi terase plăsticoase), iritare (cînd a început să dea vina pe consilieri), din nou amuzament (plînsul pe umărul lui Stolojan-cel-retras), oarecare speranţă (cînd a cîştigat alegerile), plictiseală (invocarea la nesfîrşit a luptei împotriva corupţiei), iritare (pentru că a băut şi s-a urcat la volan), mai multă iritare (cînd a fumat într-un avion de linie, în cabina piloţilor), lehamite (senzaţia de déjà-vu a agendei publice, dominate de lupta cu mogulii-cei-răi), indignare (şcoala e mai puţin importantă, important e să fii fata tati). Greu mi-ar fi fost să îmi imaginez că Traian Băsescu ar putea să mă (şi) înduioşeze. Ei bine, zilele trecute, a reuşit. Tema speech-ului a fost Uniunea Europeană.

Mai precis, Strategia 2020, cea mai celebră operă intelectuală a Comisiei Barroso 2, pusă în dezbatere publică în toate statele membre, aflată pe masa de lucru a Consiliului European de primăvară, întru graţioasă şi unanimă aprobare. Ei bine, preşedintele şi-a exprimat opiniile printr-o serie de întrebări semiretorice. Ele au fost de genul: cît de eficientă poate fi o asemenea strategie, continuatoare a Agendei Lisabona, în condiţiile în care nici aceasta nu a avut vreun succes răsunător (dimpotrivă, criza economică pare a fi îngropat-o definitiv)? Ce rost are să se invoce şi în actualul document pilonul politicilor sociale europene, în condiţiile în care decalajul tehnologic faţă de Statele Unite se măreşte, în loc să se reducă? În lipsa unei coordonări profunde între politicile statelor membre, c