„Cred că, dacă arta şi cultura vor ajunge în casele mai multor români, va fi un pic mai bine în ţara asta!“ – este citatul cu care începe studiul „Ponderea emisiunilor culturale şi religioase în programele de radio şi televiziune româneşti“, dat publicităţii de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Sînt total de acord cu această frază, mai ales că-mi aparţine (a fost preluată dintr-un text apărut la această rubrică), iar un studiu despre cum se face cultură la televiziunile noastre mi se pare binevenit.
În prefaţa pe care-o semnează, Mihai Mălaimare, coordonatorul studiului, observă că mai toate televiziunile invocă interesul pentru cultură atunci cînd vor să obţină licenţa de la CNA, pentru ca apoi să facă pierdută cultura pe drum: „cînd se pune problema obţinerii sau prelungirii licenţei, în argumentele justificative şi grilele tuturor operatorilor, «cultura» apare ca element de interes aproape major, pentru ca apoi, în foarte multe cazuri, să-şi diminueze consistent formula propusă pînă la dispariţia definitivă“. Bun, înţeleg că televiziunile se folosesc de cultură doar pentru a face frumos în faţa CNA, dar oare Consiliul nu are nici o pîrghie prin care să determine operatorii să-şi respecte promisiunile, şi după ce s-au văzut cu sacii în căruţă?
Din păcate, acest studiu vorbeşte mai degrabă despre neputinţele Consiliului Naţional al Audiovizualului, decît să ofere o hartă a producţiilor culturale de la TV. Pentru realizarea acestui studiu, CNA a trimis 331 de adrese către toţi titularii licenţelor audiovizuale, dar a primit numai 118 răspunsuri. Dintr-un calcul simplu, rezultă că 64,4% dintre cei care au căpătat licenţe nici nu se sinchisesc de solicitările CNA-ului. Cam asta e autoritatea Consiliului.
Realizatorii studiului se rezumă să constate semi-eşecul demersului lor: „Aşadar, s-ar putea spune că studiul nu este relevant, avînd în v
