Tenis punct sport

Tenisul este (un) sport. Terenul pe care se joacă seamănă cu un ring de box, dar e un podium al defilării eleganţei; pare un dreptunghi, dar el este, de fapt, un pătrat cu 64 de căsuţe albe şi negre; aparent, e înjumătăţit de linia care-pe-care a unui fileu, dar este linia deasupra căreia cele două jumătăţi îşi întind, fair-play, mîna; pare încorsetat între propriile-i margini, dar astea-s tuşe neinterpretabile şi nesusceptibile de simulări; în fine, terenul de tenis are un aer de autonomie şi autocentrare, dar el este, în realitate, o curte interioară a unei case boiereşti vechi, înspre care dau şi balcoanele gazdelor, şi ale oaspeţilor.

Cei care practică sportul ăsta ca mari performeri nu-s semizei. Federer şi-ai lui sînt oameni normali care ştiu că expresia forţei fizice trebuie să fie elegantă; că prestaţia atletului se cere dublată de inteligenţă şi puterea mentală a şahistului; că atunci cînd punctează graţie bandei fileului intervenient, trebuie, în numele acestuia, să-şi ceară scuze; că în careul de serviciu nu poţi simula nici o cădere şi, chiar de-ai face-o, n-ajută la nimic; în fine, că acolo, în minunata curte interioară unde-şi întîlnesc adversarul, ei respiră acelaşi aer cu gazdele şi oaspeţii de la balcoanele casei boiereşti.

Mie unuia îmi place tare mult să-i privesc. (Uneori, să-i şi ascult, pentru că, de regulă, ştiu să se exprime în mai multe limbi de circulaţie internaţională.) În plus, cred că şi copiii, şi adolescenţii de la noi au şansa ca, urmărindu-i, să asiste la confruntări sportive de înaltă ţinută şi să guste spiritul de fair-play care domină cvasiunanimitatea meciurilor de tenis.

Sîmbătă după-amiază priveam, încîntat, semi-finala de la Monte-Carlo, Djocovic-Verdasco. Am fost înterupt, brusc, ca şi-n finala de la Roland Garros şi-n alte ocazii, de cucul orei exacte din sport…

Sp