„Nu-ţi întreba copilul într-o zi ploioasă ce i-ar plăcea să facă: te asigur că ceea ce lui i-ar plăcea să facă, ţie nu ţi-ar plăcea să vezi.“ (Fran Lebowitz)

Scrisoarea a doua, către fratele meu, exasperat de răspunsurile monosilabice ale fiului său

Frate,

Adu-ţi aminte cum bombăni cînd te întreb „ce ai făcut azi la serviciu?“: „muncesc, ce să fac?!“.

Dacă vrei ca dialogul dintre tine şi copilul tău să dureze mai mult de treizeci de secunde, nu-l întreba „ce-ai făcut azi la grădiniţă?“. Răspunsul, „m-am jucat“, previzibil, ar trebui decretat brand al vîrstei preşcolare: copiii răspund aşa fiindcă 1) la vîrsta lor, jocul este principala formă de activitate, fie că învaţă, fie că se relaxează. Iar 2) habar n-au că ceea ce îţi doreşti tu să afli, de fapt, este dacă a mîncat, cu cine s-a jucat, ce poezie a învăţat, ce joc nou l-a bucurat, dacă are un prieten, ce îl supără şi de ce, ce l-a pus pe gînduri etc. Nu ştiu, la vîrsta lor, să descrie emoţii, gînduri, sentimente, experienţe. Întrebările ţintite pe detalii îi vor ajuta să povestească, să-şi amintească fapte, întîmplări, să reţină, prin repetare sau descriere, cunoştinţele şi deprinderile asimilate în clasă. Aşa că fă bine şi spune-i simplu şi direct ce vrei să ştii.

Apoi, vrei răspunsuri ample şi idei complexe? Lasă deoparte întrebările care cer răspunsuri în da sau nu (Ţi-a plăcut spectacolul? A fost frumos în parc? Îţi place să te joci cu Gigel?). Sau completează-le cu alte întrebări (Cu cine te-ai întîlnit în parc? Ce jucării ţi-au plăcut acolo? Ce (nu) îţi place la Gigel?)

Bun, şi acum să ne gîndim împreună la o altă problemă spinoasă: afli, de la o terţă persoană – educatoarea, prietenul, vecina furioasă – că a intrat într-un conflict, de orice fel, cu altcineva, copil sau adult. Tu nu ai fost de faţă. Cum faci să afli adevărul? Nici să nu te gîndeşti să începi c