Din start am să spun că nu m-a muşcat niciodată un câine. Spre binele oricui ar fi încercat, aş adăuga, fiindcă nu-mi place ideea de colţi înfipţi în oricare zonă din persoana mea.

Sigur că mi s-a întâmplat şi mie să mă trezesc înconjurată de căţei, mai mulţi ori mai puţini, mai supăraţi sau nu, că doar trăiesc în frumoasa Capitală a României, Bucureşti (printre altele), The Land of Dogs. Am reuşit, însă, nu ştiu exact cum, să am discuţii „civilizate” cu ei şi, tot discutând, aşa, eu mi-am văzut de drumul meu, iar ei şi-au văzut de-al lor.

Mi-am dorit mereu un căţel al meu, dar n-am reuşit să mă responsabilizez peste nivelul unui motan blond care se numeşte (Domnul) Sony, aniversează şapte ani peste o lună şi pe care l-am cules de pe stradă pe când era cam cât o lingură de lemn. Admit cinstit că n-aş putea adopta un căţel pe motiv de program brambura cu plecări intempestive de 2-3 zile. Sony poate rămâne singur acasă, dar pentru un căţel ar fi chin şi nu pot să-mi asum aşa ceva, chiar şi cu bune intenţii.

Deci eu personal nu sunt o soluţie pentru problema căţeilor comunitari – dacă vine vorba de adopţie. Pentru că, da, sunt o problemă. Nu e ok să umble brambura pe străzi o mulţime de purtători de purici, colţi şi te miri câte boli. Sterilizarea îmi pare totuşi o soluţie mai umană – căci noi, cei care am putea decide, suntem, totuşi, oameni, prin urmare, ai zice că şi umani.

Dar, pe bune, eu nu vă înţeleg pe voi, cei care sunteţi pro omorât căţei şi aş vrea să vă întreb ceva: dacă tot sunteţi aşa de dispuşi să susţineţi uciderea unor animale, vă simţiţi în stare s-o şi faceţi, întocmai cum era să se întâmple în acest caz, cu rezultatul din imaginea de mai jos?

Şi dacă da, atunci, daţi-mi voie să vă spun ceva: cred sincer că animalele capabile de asemenea “vitejii” merită cel puţin un tratament similar. Şi ştiţi de ce? Pentru că oam