Timp de douăzeci de ani, fărădelegea s-a făcut la noi prin încălcarea legii, ceea ce, călcătorilor de lege, le-a creat o mulţime de probleme: orice ar fi făcut, se aflau mereu în ofsaid, căci, odată legea încălcată, călcarea ei nu mai putea fi ascunsă.

Ca atare, făptaşii trebuiau să mituiască în mod continuu, în dreapta şi-n stânga, iar anii până la prescrierea faptei erau număraţi cu anxietate, zi cu zi. Pentru ei, ideal ar fi fost ca legea să poată fi călcată fără posibilitatea de a constata încălcarea. Ori, măcar, fără posibilitatea de a o reclama.

În crearea acestui aranjament ideal, un ajutor neaşteptat a venit din partea parlamentului, atunci când îndârjirea a 322 de parlamentari le-a arătat tuturor infractorilor că se poate suspenda chiar şi un preşedinte fără a avea nici cea mai mică urmă de temei legal. În acea zi, pe piaţa fărădelegilor din România a apărut un nou mecanism de comitere şi dosire a fărădelegii: legalizarea ei.

De ce să rişti să ajungi în faţa legii pentru un delict, când poţi să scoţi în afara legii însăşi penalizarea delictului? De ce să stai sub ameninţarea unei legi normale, când ai puterea de a face una strâmbă, care nu-ţi mai penalizează delictele?

Omul care intenţionează să încalce legea, dacă se întâmplă să fie şi puternic, are prin urmare la dispoziţie două soluţii: fie legalizarea delictului, fie scoaterea în afara legii a instituţiei chemată să îl sancţioneze. Folosirea legislativului pentru a vota legi strâmbe ori excepţii avantajoase (dar vicioase) s-a dovedit, pentru infractorii noştri puternici, irezistibilă. Iar când s-a văzut ce influenţă politică enormă a căpătat Curtea Constituţională (ca urmare a conflictului dintre guvern şi preşedinţie), ideea de a scoate în afara legii instituţii întregi, invocând excepţia de neconstituţionalitate, nu a mai apărut atât de scandaloasă, cum ar