Nu mi-aş fi închipuit vreodată că se poate scoate atît de mult din fapte umile şi periferice! – a exclamat „intelectualul român“, după ce Victor Alexandru Stoichiţă a ajuns la Platon şi sofişti pornind de la „şmecheriile“ interpretative (şi nu numai) ale ţiganilor lăutari (inclusiv – oroare! – manelişti). De fapt, aşa cum pentru un medic nu există organe nobile, de care se ocupă cu plăcere şi mîndrie profesională, şi organe ignobile, de care nu vrea să audă, nici pentru ştiinţele sociale nu există „fapte umile şi periferice“; există doar profesionişti care ştiu să vadă şi profesionişti care sînt obişnuiţi să privească doar ceea ce li s-a spus că e demn de văzut. Or, din acest punct de vedere, prezentarea lui Stoichiţă din cadrul Conferinţelor de la Şosea a fost o demonstraţie de virtuozitate şi clar-viziune cum rar mi-a fost dat să ascult. Combinaţia de plăcere aproape ţărănească de joc şi rafinament francez de analiză şi limbaj au completat acest moment de bucurie spirituală pură.

Dar cum este posibil aşa ceva cînd subiectul întregii analize nu era altceva decît ciorăniile şi şmecheriile cu care se mîndresc ţiganii lăutari? Despre ce vorbeşte ăsta, mînca-ţi-aş? – s-a amuzat şi „presa română“.

Păi, tocmai aici e întreaga artă! Ea începe, pur şi simplu, prin a lua în serios ceea ce spun şi fac oamenii, oricît de „umili şi periferici“ ar fi ei. Or, Stoichiţă a observat în Zece Prăjini, unde a ajuns invitat de Speranţa Rădulescu şi unde a rămas vreme îndelungată, că pentru tot acest sat de lăutari „ciorănia“ este o referinţă constantă, vag misterioasă, de mare admiraţie, care punctează comentariile lăutarilor între ei, şi nu doar pentru gage. Şi a luat în serios acest lucru: nimic nu este lipsit de rost în lumile umane!

Dar ce rost profund şi nobil poate avea „hoţia“ (căci cioran asta înseamnă, „hoţ“!)? Nu orice fel de hoţ însă – se grăbesc lăutari