Ştiţi de ce e cancerul atât de nemernic? Pentru că speculează dorinţa de progres a unor ţesuturi. Vine ceva, o chestie nasoală, un stimul exterior, o chimicală, o rază X, şi îi spune, de exemplu, colonului: „Nu te-ai săturat să fii doar cur? De ce te subestimezi? Tu, colonule, ai putea să fii tot: ai putea să fii stomac, pancreas, plămân, ai putea să fii sânge. Trebuie doar să nu mai pui botul la balivernele acestor secvenţe genetice reacţionare şi demodate, care îţi spun că nu te poţi împlini decât în felul ăla tradiţional şi vetust. Trebuie să înţelegi că, pentru tine, dragul meu maţ, the sky is the limit.“
Uite, mi se întâmplă adesea să stau ore întregi de taină cu câte-o fată despre care poţi spune orice, numai că e proastă nu. Sau să citesc solfegiile pe care nişte autori în terţă mică le au de împărtăşit pe câte-un blog. Şi încep să simt sub limbă un gust bazic, de zici că tocmai am dat peste cap un shot de coccolino fără lămâie. Asta-i fiindcă îmi aduc aminte de cancer. Şi mă deprim, cum naiba să nu mă deprim. Ajung să cred că boala asta a secolului XX are o corespondenţă în societatea noastră de rit capitalist-fals-creştin, îndeobşte etichetată ca „Occident“. Am o presimţire urâtă, ca şi cum tot mai multe radiaţii axiologice ne-ar penetra, cu perversitate de neoplasm, purtându-ne către o minunată lume nouă, după ce au distrus exact principiul ireductibil al subzistenţei umane: instinctul de reproducere.
O să-mi spuneţi că nu credeţi în teoriile organiciste şi că nu găsiţi decât asemănări întâmplătoare între evoluţia individului şi cea a societăţii. Ete scârţ. Dacă nu e ştiinţific ce urmează să scriu, sigur e alegoric. Parcă văd că alegoriile vă plac.
Revenind la lungile mele luări la cunoştinţă: mă uimeşte cum, din toată marea înţelepciune râgâită de-a lungul şi de-a latul secolului în care ne născurăm cu toţii, singura chestie pe care sit
