Cînd la 1808, din poruncă rusească, apar pe uliţele Bucureştiului primii hingheri, mahalagii protestează cu vehemenţă verbală, dar şi cu agresivitate fizică. Cîinii erau, atunci ca şi acum, un bun al tuturor. Cu stăpîn sau fără stăpîn, se aflau pretutindeni, în curţi şi pe garduri, în uliţă, sub trăsuri sau căruţe, pe poduri şi sub poduri, pe malurile apelor, în măcelării şi pescării, în spitale şi temniţe, zi sau noapte. Dorind să facă ordine în oraşul ocupat, guvernatorul rus porunceşte ca toţi cîinii să fie omorîţi acolo în uliţă: „hingherii să îmble pe toate uliţele Bucureştilor şi veri cîţi cîini vor fi, să-i omoare pe toţi, în scurt. Nici ziua, nici noaptea cîinele slobod să nu se afle“. Măsura este contestată de bucureşteni, nu datorită cruzimii, ci pentru că nimeni nu avea cum să ţină cîinii într-o curte fără garduri. Iar lanţul, sau sfoara, sau sîrma, sau ce-o fi fost îşi puteau găsi alte întrebuinţări decît să stea toată ziua priponite de copaci sau jumătăţi de garduri. În urma protestului, se revine şi se cere tuturor proprietarilor să-şi ţină cîinii legaţi prin curţi spre a nu cădea victime ale trimişilor Agiei. Legaţi sau nelegaţi, cîinii nu ajung să fie victime ale hingherilor, ci mai degrabă săracii ruşi care credeau că pot construi aici, în Bucureşti, o utopie de societate în care să domnească ordinea. Plecară la 1812, dar cîinii rămaseră şi vodă Caragea poruncea şi el ca „pe toată ziua“ o căruţă „să care cîini afară din Bucureşti“ unde urmează a fi omorîţi.

Şi veniră iarăşi ruşii pe la 1828 şi găsiră cîinii nestingheriţi pe uliţele mahalalelor. Şi îi lăsară tot acolo. Altă operaţiune de „curăţire“ a oraşului de cîini, destul de numeroşi, începe la 1837: „există la Bucureşti un număr considerabil de cîini care umblă liberi pe uliţă şi, înfometaţi cum sînt, îi atacă violent pe trecători“, notează francezul Raoul Perrin. Cum nu s-a organizat u