Pentru cel ce vine dinspre Sibiu, muzeul se deschide pe partea dreaptă a Drumului European 81, la doar cîţiva kilometri de intrarea în Rîmnic. Pentru un neiniţiat în tainele locurilor, impunătoarea poartă oltenească ce se înalţă în chiar buza drumului european ar reprezenta totodată, după o logică de bun-simţ, şi accesul principal.

Greşit. Poarta, poate niciodată deschisă, este bine ferecată, iar accesul nu se face dinspre Europa, ci mai într-o parte, din drumul comunal îngust, biată fîşie asfaltată pe care abia pot trece două maşini una pe lîngă cealaltă, drum care separă muzeul de curţile părăginite şi construcţiile ce stau să cadă sub propriile acoperişuri. Aşadar, adevărata intrare este „camuflată“, iar în faţă, la stradă, este expusă o ţintă falsă – parcă în numele specificului local atît de la modă şi mult prea declamat, principiul culelor olteneşti, adăposturi vremelnice la ceas de urgie din calea hoardelor de jefuitori, este readus la viaţă în notă contemporană... Să fie doar o întîmplare ori alăturarea de situaţie de la Bujoreni are un tîlc, adevăr greu de acceptat, greu de articulat, dar şi mai greu de ignorat, adevăr posibil a fi extins către toate muzeele satului din România?

Nu pot da un răspuns atotcuprinzător la această întrebare, dar ce pot afirma este că Muzeul Satului – acesta ori celelalte de prin alte locuri – prezintă, parcă în borcane cu spirt, etichetate cu grijă pentru o citire rapidă, case şi construcţii „din alte vremuri“ de care noi, oameni ai prezentului modern, nu ne putem aminti decît ajungînd acolo. Aici îşi au noima forma cumpătată, silueta echilibrată ori acoperişul cuminte. Aici, întocmai precum într-o rezervaţie de specimene rare, avem o mostră dintr-o altă vreme, un timp în care betonul armat nu era cunoscut, iar pereţii-cortină mai aveau mult de aşteptat pînă să apară pe planşeta proiectantului. Nici planşeta nu a