Nu mulţi dintre noi îşi mai aduc aminte cum a început totul, acum 20 de ani: de la un miting al partidului numit PNŢCD, în acel moment far al opoziţiei române, care avea doi lideri de calibru – legendarul Corneliu Coposu şi prea des trecutul cu vederea Ion Raţiu (cred, unul dintre puţinii oameni realmente normali în România acelei vremi!). Dar nici măcar aceşti doi capi ai aceluiaşi partid nu se înţelegeau între ei. Nu împart aici vina; doar constat. Acel partid azi nu mai există (unii mă veţi contrazice, spunîndu-mi că „ba da, mai există“; caz în care-mi vin în minte cuvintele nepieritoare ale unei foste distinse, apoi sinistre, soţii: „Dovada! Vrem dovada!“).

Cam pe-atunci, în aprilie 1990, URSS încă exista, iar Mihail Gorbaciov lansa la Moscova un „plan de accelerare a reformelor“ – inclusiv cu un vast program de „denaţionalizări“. În aprilie ’90, Iugoslavia exista şi ea, încă. Pe hîrtie, era un stat prosper – care producea, cum am mai scris aici, o excelentă gumă de mestecat! În viaţa reală, acolo se ascuţeau săbiile. În acea lună, Slovenia şi Croaţia organizau – separat – alegeri, şi în ambele cîştiga opoziţia anticomunistă: slovenul Kucˇan (un fost comunist „răspopit“) şi croatul Tudjman (un fost disident naţionalist), dacă aceste nume vă mai spun azi ceva. Cei doi n-aveau nimic în comun – în afară de dorinţa de a sparge Liga Comuniştilor Iugoslavi, baza establishment-ului uneia dintre cele mai frumoase (şi şubrede) federaţii care au existat în istoria secolului al XX-lea.

În aprilie 1990 era ceva zarvă şi în RDG – dacă aceste iniţiale, şi ele, vă mai spun oarece. În chiar acele zile, liderul est-german Lothar de Maizière purta discuţii aspre cu liderul vest-german Helmut Kohl, cerîndu-i să accepte o paritate unu la unu între Deutsche Mark şi marca estică. Nu era foarte clar dacă şi cînd se vor uni cele două Germanii („da“ – spunea Bush-tatăl; „