Ce e important la acest film din perspectiva dvs.?

Important este ca filmul să-l emoţioneze pe spectator, indiferent dacă îi place sau nu. În nici un caz nu te lasă indiferent, fiindcă m-am străduit să-l fac ca o pastilă care are un înveliş dulce, dar înăuntru e medicament. Are şi momente de acţiune, o poveste de dragoste, multă emoţie... Dar, dincolo de astea, filmul spune un adevăr care doare. După premiera de la Cluj, a venit la mine o doamnă şi mi-a spus că o să-şi trimită la film sora: „Sora mea e de patru ani în Italia şi copilul ei a rămas prin vecini“. Cred că dincolo de povestea unui băiat care stă cu capul sus şi vrea să facă mai mult decît i-a fost permis, filmul aruncă în sufletele spectatorilor o sămînţă de îndoială privind alegerile pe care le iau ca părinţi.

Cum aţi colaborat cu cei din sistemul penitenciar?

Ne-am bucurat de foarte mult sprijin din partea Administraţiei Penitenciarelor. În momentul în care am pornit toată povestea asta şi am ţinut mortiş să fac filmul cu băieţii din penitenciarele de minori, m-am gîndit că va fi o piatră de încercare. Spre bucuria mea, am constatat că, cel puţin la vîrf, s-au schimbat unele lucruri. Au fost oameni care au văzut că li se dă o şansă copiilor. La noi în penitenciare e un sistem demilitarizat de ani buni şi multe cadre sînt noi, dar trebuie umblat mult mai adînc în structura sistemului.

Cum au fost tinerii cu care aţi filmat?

M-am ataşat foarte mult de actorii mei, au nişte poveşti cutremurătoare. De multe ori auzim sau citim numai titluri gen „un băiat a dat în cap cuiva“, dar nu aflăm nimic despre anii de violenţă, de mizerie, de suferinţă sau de lipsă de dragoste. Să nu-i considerăm însă nici nişte îngeri nedreptăţiţi. Am lucrat cu tineri care au făcut lucruri înfiorătoare, de la un banal furt pînă la omor deosebit de grav. De multe ori însă, aru