Prelungirea in moarte a naravurilor vietii e, fatalmente, o insuficienta cognitiva profund umana. Moartea, scrie Marin Preda, e un fenomen simplu in natura, numai oamenii il fac inspaimintator. In vremurile noastre, cind totul si nimicul pot deveni produse publicitare, aforismul lui Preda trebuie revigorat cu olecuta de sare si piper. In genere, moartea prezinta citeva (in)conveniente majore: e definitiva (motiv pentru care nu se poate spune ca Xulescu a murit putin), e absoluta (din aceasta pricina nu se aud fraze de genul Yulescu a cam murit sau Zetulescun-a prea murit) si e imprevizibila (adica vinecind ti-e lumea mai draga). Daca ar fi sa dam crezare unor tisniri publicitare contemporane, s-ar zice ca moartea are potential umoristic. Cea mai buna dovada in acest sens e de factura mitica. Pe linga brinza, barza si viezure am luat de la stramosii daci si curajosul obicei de a-i ride mortii in fata. In realitate, nu stim citi au taria de a hohoti in fata mortii, asa cum o fac, cu aplomb, personajele din filmul Dacii, insa cite un mic si discret chicot subversiv parca face bine la psihic. Prin autobuzele din Iasi bintuie o reclama care stirneste consternare printre virstnici, mult mai atenti cind vine vorba de momentul suprem al trecerii dincolo, si chicote printre tineri, a caror indiferenta se sprijina pe iluzia ca moartea e o gluma. Pe scurt, spotul nascocit de mintea odihnita a unei fiinte vii are urmatoarea faza-cheie: un batrin (de ce nu un vlajgan in floarea virstei?) ajuns in Rai (de ce nu in Iad?) isi complimenteaza amicul, ex-multigenar si el, cu vorba: "Da' ce bine arati! Parca ai fi viu!", la care complimentatul raspunde ca starea sa radianta de bine se datoreaza efortului si talentului profesionistilor de la nu stiu ce firma de servicii funerare. Lasind la o parte faptul ca secventa aduce vag a reclama la fond de ten ("Vai, tu, fata, dar ce bine arati, c