Răzvan Mazilu este un cameleon. Este un poet, un actor, un pas de dans, o imagine, o umbră. Este un personaj din secolul XIX, un dandy, un rebel, un vizionar. Este omul din vis, care îţi deschide uşa către o altă lume. Prima dată când l-am văzut pe viu a fost acum doi ani în „Umbre de lumină", primul spectacol la care am fost în Bucureşti. Nu credeam atunci că o să ajung să-l cunosc. La şedinţa foto pentru acest interviu, am avut o străfulgerare: el se uita într-o oglindă, eu l-am văzut pe Dorian Gray (şi nu am fost la spectacolul montat acum câţiva ani, deci nu se poate spune că m-am lăsat influenţată de acesta). În asta constă puterea lui Mazilu: te face să vezi ce nu e acolo, te face să-ţi imaginezi, îţi aduce chei pentru uşi pe care nici nu le bănuiai. L-am dus în Casa Monteoru (actuala Uniune a Scriitorilor Români), iar el a preluat imediat controlul, a devenit stăpân, lord, nobil, aristocrat. S-a urcat pe pian, pe masă, a îmbrăţişat coloane şi s-a lăfăit în canapele - timp de o oră, totul a devenit al lui, iar casa i-a cedat voluptuos.
Dar să mergem înapoi puţin, într-o sală de teatru goală, pe scena căruia se discută costumele care vor fi folosite în spectacolul „Depeche Dance". Răzvan şi Massimo Gerardi, creatorii spectacolului, sunt alături de dansatorii care probează corsete negre (unul luat chiar dintr-un sex-shop), bandane, colanţi, totul negru, totul anii ‘80, totul Depeche. După probe, vine dansul. Odeonul îşi stinge luminile şi, fără spectatori, asist la repetiţia generală „Depeche Dance". Oameni în negru, mişcări elaborate, iluminare, transfigurare. Spectacolul îmi aminteşte de Geneză, e plin de simbolistica creaţiei: omul care se naşte şi îşi trăieşte viaţa alături de alţii, aidoma lui, roata destinului care îi determină acţiunile, dragostea, împreunarea, transformarea în propriul „Personal Jesus" (n.a. - unul dintre cele mai
