Privite din perspectiva ocupaţiilor şi obiceiurilor tradiţionale, mult clamatele norme europene nu au întotdeauna o finalitate benefică. Dimpotrivă, aplicarea lor în cel mai strict sens al cuvîntului determină şi/sau accelerează dispariţia anumitor aspecte circumscrise domeniului etnografic. Este şi cazul păstoritului tradiţional, ale cărui caracteristici principale au suferit schimbări profunde în ultimele decenii şi care sînt, în continuare, supuse modificărilor, de la an la an. Se schimbă obiceiurile şi locurile de păşunat, se degradează stînele şi ansamblurile pastorale tradiţionale, se construiesc incinte noi cu apă curentă şi energie electrică, cu vase de plastic şi de inox, dispar reţete străvechi de preparare şi păstrare a produselor lactate, care miros din ce în ce mai puţin a oaie, a fum şi a răşină de brad. În aceste condiţii, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Orăştie, cu susţinerea Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, a demarat, în cursul anului 2009, un proiect de cercetare privind „Păstoritul tradiţional în Munţii Şureanu“, proiect ce şi-a propus identificarea, fotografierea, filmarea, desenarea etc. a principalelor elemente pastorale din arealul menţionat.

Unde ne sînt stînele de altădată?

Cînd, în urmă cu 20 de ani, realizam prima traversare a Munţilor Şureanu, în timpul zilei descopeream plaiurile alpine, în timp ce nopţile ni le petreceam lîngă stînă, cît mai aproape de cîinii ce priveau cu jind la ceaunele de pe foc, de teama te miri căror urşi sau lupi hămesiţi, predispuşi a se dedulci la carne de turişti începători. Pe atunci, aproape că nu era stînă la care să nu găseşti cel puţin picior de cîine, dacă nu de om, plecat la păzit de oi pe cele culmi de munţi. La stîna din poiana Scîrna, construcţie aproape nouă (sau, poate, proaspăt refăcută), pe vremea aceea am prînzit alături de o haită de şase căţelandrii ce abia avea