De cîţiva ani, ador documentarele. Mă afund într-un documentar cu o voluptate mai accentuată decît în orice lungmetraj artistic. Faptul că cel mai bun făcător de documentare pe care îl cunosc spune că documentarul nu este obiectiv mă stabilizează în plăcerea mea. Nu aş fi fost capabil să mă simt atît de bine pe cît mă simt cînd văd un documentar, în faţa obiectivităţii!
Ultimul film al lui Alexandru Solomon, Kapitalism – reţeta noastră secretă (2009), mi-a plăcut aşa cum mi-ar fi plăcut un excelent film artistic. Nu mi-a spus nimic nou, dar cît de dulce este bucuria reconfirmării într-o lume în care tot mai puţine se re-confirmă. Filmul ar putea fi acuzat, chiar, că repetă clişee: capitalismul românesc este jalnic, kitsch pe dinafară, feroce pe dinăuntru; mega-succesul în primele decenii de capitalism românesc postdecembrist are rădăcini mai mult sau mai puţin vinovate în trecutul comunist, în Securitate; capitalismul românesc nu a produs modele valide, nici în planul afacerilor, nici în plan uman, dimpotrivă, a produs contramodele. Dar, repet, toate astea le ştiam. Atunci, de ce mi-a plăcut filmul? Tocmai pentru motive care ţin de subiectivitate. Îmi place subiectivitatea lui Alexandru Solomon. Arta lui.
Mai întîi, portretele. Filmul are un titlu care ne duce cu gîndul la întregul capitalism românesc şi la un fel românesc de a construi capitalismul. E un pic înşelător, pentru că, în realitate, filmul povesteşte despre cîţiva capitalişti români, aparţinători ai unei categorii anume. Sînt cei mai celebri capitalişti români. Ei sînt celebri nu numai pentru că afacerile lor sînt celebre, ci pentru că personalităţile lor nu au putut sta cuminţi, în biroul de unde îşi conduc imperiile. De aceea, ei sînt cu adevărat români. Afacerile nu au fost de-ajuns. Au vrut politică, televiziune, mondenităţi, fotbal – au vrut să fie celebri. Anonimitatea multimilionară
