Poate e ultima lor primavara, poate e ultima noastra primavara, oricum ar trebui s-o traim cu fervoarea a ceva irepetabil. Mi-au venit pe net niste superbe imagini de primavara, la care cineva istet a inserat cite o sclipire de gind a Maicii Tereza. In totul e tot, era o chemare intru bucuria de a trai, fara nimic ostentativ-dogmatic, ci doar indemnuri delicate de a ne intoarce la natura, mai ales la natura umana. Citeva ziceri ne atrageau atentia asupra periculoasei tendinte de a ne complace, de la o anumita virsta, intre cei patru pereti, de a ne obisnui cu televizorul si cu celelalte acesorii care ne dau iluzia existentei. Parca erau scrise nu atit pentru mine, cit pentru "vecina" mea, octogenara intrata, de vreo sapte ani, intr-o lenta si, se pare, imparabila claustrare. Fenomenul a inceput insesizabil, cu gestul - care ni s-a parut, o vreme, firesc - de a inchide usa la camera ei. Apoi am observat ca, si atunci cind intra vreunul dintre noi in camera sau ii venea cineva in vizita, usa trebuia neaparat inchisa. "Manii!", ziceam intre noi, complice, si o lasam in pace. Altminteri, intretine o curatenie lucie, camera, desi plina de mobila si de tot felul de obiecte inutile, este agreabila. Si in restul apartamentului, mai ales in bucatarie, se simte mina ei de gospodina. Participa la orice discutie, cu multa verva, si are replica la orice. Are replica mai ales atunci cind ii sugerez - delicat sau exasperat, dupa starea de spirit in care ma aflu - sa faca o plimbare, sa ia aer. Nimic nu o supara mai mult ca acest atentat la libertatea ei la ne/miscare. "Las' ca iei tu destul aer, te plimbi tu destul!", imi raspunde, ofuscata si, ostentativ, se inchide in camera ei. Sint sigur ca pentru 3-4 ore n-o s-o mai vad. E adevarat ca eu, daca nu ies o zi-doua zile din bloc, ma apuca toti dracii, devin irascibil, imposibil si, uneori, nedrept. Citeodata o iau ca interlocutor s