Mi-a atras aseară atenţia o replică dintr-un episod al serialului “Lie to me”, la care mă uit de două zile pe vplay.ro. Personajul Gillian Foster, doctor în psihologie şi expert în limbajul trupului, spunea ceva de genul: “America întreagă suferă de complexul eroului. Din acest motiv, de exemplu, unii pompieri acţionează fără să se gândească prea mult şi astfel, în rândul lor, se înregistrează o rată a mortalităţii de opt ori mai mare ca în alte ţări”.

Nu iau de bun tot ce aud prin filme, dar chestia asta a sunat apropiat de realitate. Americanii de rând par a simţi permanent o nevoie acută de a-i ajuta pe ceilalţi. Sunt dornici de fapte bune şi de aici şi explicaţia pentru toată agitaţia lor: iau atitudine rapid, fac voluntariat în draci, pun de campanii sociale şi militează oricând şi oriunde cu plăcere. Mă gândesc că sindromul ăsta l-au dobândit graţie literaturii motivaţionale, marketingului, benzilor desenate, ochelarilor cu lentile roz şi a credinţei nezdruncinate că dacă faci o dată bine, primeşti de zece ori bine înapoi. O “boală” benefică societăţii, aş zice eu, deşi nu sunt neapărat un fan al americanismului.

Spre deosebire de ei, noi, românii, avem complexul caprei. Aia din curtea veciunului, care trebuie să moară şi ea, din solidaritate, când nouă nu ne merge bine. Iar dacă nu moare singură, ne străduim şi îi dăm un mic ajutor. Cum am dobândit noi complexul ăsta, nu ştiu. Nu cred că are legătură doar cu cei 50 de ani petrecuţi sub comunism. Probabil a fost răspunsul nostru la modul în care întreaga istorie şi grozăviile ei au trecut prin sufletele noastre. Aş zice că pe noi suferinţele mai degrabă ne-au înrăit şi nu îmbunat.

Nu cred că ne vom “îmbolnăvi” de eroism vreodată. Probabil unii dintre voi au speranţe în generaţiile care vin. Eu n-am. Eu cred că tinerii buni din aceste generaţii mult aşteptate, atunci când vor fi maturi, vor