Acum un an, vestea că în Arhiva „Max Frisch“ din Zürich s-a găsit o operă pînă atunci necunoscută a celebrului autor elveţian a făcut senzaţie: un jurnal! Încă un jurnal – sau, mai precis, nişte „schiţe de jurnal“, după cum a ţinut să precizeze, cu ocazia publicării, editorul. Regăsirea acestui document prilejuieşte istoricilor literari – şi, odată cu apariţia în volum, publicului larg – întîlnirea cu un alt Max Frisch: intransigent pînă aproape de cinism, autoironic şi trist în acelaşi timp. E vorba de însemnări din 1982-1984, de pe vremea cînd se afla la New York, în compania tovarăşei de viaţă de-atunci, Alice Locke-Carey. Din cîte se pare, ei îi este dedicat Jurnalul întrerupt, brusc, după despărţirea de ea, pe la jumătatea anilor ’80.

Notiţele dictate de Frisch pe reportofon se referă la viaţa socială şi culturală din SUA şi din Elveţia, la ciudăţeniile şi paradoxurile administraţiei Reagan, la relaţia încurcată cu (mult mai) tînăra americancă, la moartea unui prieten apropiat (juristul Peter Noll – autor al unui volum de eseuri şi a unui Jurnal). Dincolo de aceste observaţii ce ţin mai degrabă de cotidian şi/sau monden, Frisch are momente de introspecţie în care se priveşte în oglindă sau se uită în urmă. Exact ca şi celelalte două Jurnale (cel din 1946-1849 – publicat şi în traducere românească – şi cel din 1966-1971), şi acesta abundă în observaţii miezoase: „În America găseşti de toate, doar un lucru lipseşte: o relaţie cu tragicul“ – scrie Frisch. Scriitorul a cutreierat America în lung şi în lat (Jurnalul ne poartă în Florida, Mexico, Las Vegas şi New York), a întîlnit fel de fel de oameni, a participat la o sumedenie de reuniuni (oficiale sau private), şi de fiecare dată relatează, cu neutralitatea elveţianului, cu superioritatea europeanului, despre „ignoranţa imbecilă“ sau despre „nepriceperea candidă“ a americanilor.

Însă aceste pasaje