Academia Română a celebrat pe 21 aprilie incheierea unui proces de dimensiuni cu adevărat epopeice: tezaurizarea, intr-un dicţionar de referinţă, a patrimoniului comun tuturor românilor - cuvintele lor. Un proces de nu mai puţin de 105 ani, dacă numărăm anii din 1906, când apărea prima lui coală, dar, in fapt, de aproape un secol şi jumătate. Căci proiectul ca atare data incă din 1869, când recent intemeiata Academie Română şi-l trecea printre primele ei obiective. Trei membri ai forului academic, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian şi I.C. Massim, au fost insărcinaţi cu realizarea acestui obiectiv primordial, sarcină de care de altfel s-au şi achitat, rapid, ultimii doi, care au publicat in 1873-1877 cele trei volume ale "Dicţionarului limbei române",conceput, firesc, ca un dicţionar normativ (de care era stringentă nevoie). Cu reale merite, estompate insă, mai ales, de greoaia ortografie latinizantă şi de exagerările latiniste, dicţionarul şi-a ratat insă menirea, trezind reacţii dure inclusiv din parea filologilor. Poate opţiunea lor de atunci, pentru lexicul curent, al limbii vorbite, a marcat nu doar destinul dicţionarului academic, ci şi al limbii române literare, cu norme mereu fluide.

Următoarea fază, marcată de intervenţia hotărâtă a regelui Carol I, care cerea Academiei "monumentul nepieritor", ce urma să se numească "Magnum Etymologicum Romaniae", punându-i la dispoziţie şi 6000 de lei aur anual, va purta amprenta personalităţii enciclopedice a lui B. P. Hasdeu care, in 13 ani, a publicat trei volume (ajungând insă doar până la cuvântul "bărbat"). Nu era un ritm "lent", dacă ne gândim că omologii săi francezi din sec. XVII işi publicaseră dicţionarul, inceput in 1635, abia in 1694, dar, pe de o parte, lumea românească avea de recuperat două secole de intârziere, iar, pe de altă parte, lucrarea, monumentală, a lui Ha