Am cunoscut două doamne cu acelaşi nume de familie: Eliade. În amintirea mea, ele sunt legate prin câteva coincidenţe. Nu s-au întâlnit, probabil, niciodată, deşi urmaseră amândouă franceza la Bucureşti, în generaţii succesive.

Cea mai în vârstă se numea Pompilia Eliade şi era colegă de catedră cu părinţii mei la liceul din Rm. Vâlcea. Avea peste 60 de ani, la răscrucea deceniilor cinci şi şase din secolul trecut, când o vizitam de două ori pe săptămână ca să mă înveţe şi pe mine limba lui Voltaire. Locuia într-o casă vagon, fără etaj, în fundul unei curţi de ţară, cum existau atâtea în oraşul în care mă născusem. Ca să ajung la uşa de intrare, trebuia să înfrunt un cocoş agresiv nevoie mare, de ciocul căruia mă apăram cu caietul de franceză, ciuruit tot, mai ales că pe vremea aceea nu se inventaseră supracopertele de plastic. Pompilia Eliade fuma ca un turc. Când ieşeam de la ea emanam un damf de tutun care mi-ar fi putut servi de cel mai bun alibi, dacă m-aş fi apucat eu însumi de fumat. După douăzeci de ani de la aceste vizite, am aflat că exista cineva care profitase din plin de alibiul cu pricina. E vorba de Virgil Ierunca. In 1967, când am fost prima oară la Paris, m-a întrebat pe nepusă masă dacă am cunoscut-o pe Pompilia Eliade. Îi fusese elev, cu vreo cincisprezece ani înaintea mea, după cum îi fusese elev şi mamei mele (pe care o va reîntâlni după 1989 la Bucureşti şi cu care va purta îndelungi discuţii în garsoniera în care locuiam pe atunci). El mi-a povestit că s-a apucat de fumat sub pavăza profesoarei noastre comune. Până şi cocoşul îi era familiar, altul, desigur, dar la fel de agresiv, vreun bunic al cocoşului meu. Pompilia a murit la Bucureşti, acum exact patruzeci de ani, la fiica ei. În mod inexplicabil, în parcela din cimitirul din Rm. Vâlcea care aparţinea familiei mele din 1890, am descoperit o cruce cu numele Pompiliei Elia