Când am văzut primele machete iar Stelian Ţurlea mi-a prezentat proiectul, am fost entuziasmat şi sceptic. Lumea era incă in vâltoarea evenimentelor de stradă. Ecourile lor nu se stinseseră nici in memoria oamenilor, nici a a presei, astfel incât cuvintele ce reveneau obsesiv erau "dezvăluri", "senzaţional", "scandal". Nu numai că aceste vorbe nu aveau ce să caute in noua publicaţie, dar ele erau excluse ca atitudine, ca unghi de abordare, ca fel de a gândi presa.
Greu, greu de tot, mi-am spus atunci - cum să impui o revistă culturală fără măcar un pic de tapaj?! M-am angajat fără ezitări majore, fără ca vreun moment să imi pun problema cât va dura, asumându-mi cele două principii ale lumii in care trăim - singurul lucru sigur e că nimic nu-i sigur, iar cel mai stabil lucru este provizoratul. Ambele mi se infirmă acum, in chiar acest moment, care a devenit un ritual pentru mine: vinerea dimineaţă scriu pentru Ziarul de Duminică (ZD). Şi asta se petrece intr-un "provizorat" lung de zece ani de zile. Adică, aşa cum se poate citi şi pe pagina de gardă, de cinci sute de săptămâni.
Jucându-mă cu cifrele, asta inseamnă aproape 3 milioane de semne, adică cinci volume de publicistică de şase sute de mii de semne. Din care, până acum, nu am tipărit decât un singur volum, "Viaţa ca literatură", Editura Fundaţiei Pro, 2001. Cândva, voi face ordine in tot acest material şi-l voi aduna in cărţi. Mi l-aş putea organiza pe arte: vizuale, ale spectacolului, literatură, pentru că libertatea alegerii subiectului nu mi-a fost ingrădită nici măcar cu un sfat, darămite cu o constrângere. Mi-aş putea structura volumele pe campanii sau pe portretistică, pe evenimente sau pe tendinţe in fenomenul cultural. Cel mai inţelept lucru ar fi să rămân la principiul simplu al primului volum, care aduna cronologic un an de publicistică in ZD. Pentru că reperele cronologice
