De când am aflat gândurile mele zboară, obsedant, spre aceleaşi două nume. Zilele trecute s-a stins din viaţă, undeva la Craiova, fosta actriţă a Teatrului Nottara şi scriitoare Cristina Tacoi. Desigur, informaţia nu a părut destul de important pentru a fi inclusă în programele de ştiri, şi nici ziarele nu au scris despre asta, fie şi într-un colţ de pagină. Eu am aflat-o de pe blogul cuiva bine informat. Numele Cristinei Tacoi nu spune foarte multe. Puţini ştiu în ce filme a jucat, sau ce cărţi a scris. Nici fotografii cu ea nu găseşti pe internet. Şi totuşi, numele ei mi-a reamintit o poveste veche şi tristă. Aş îndrăzni să spun că, mai mult decît orice altceva, această poveste îi dă Cristinei Tacoi dreptul la nemurire.
Cândva, într-un trecut cenuşiu şi nu foarte îndepărtat, în România apărea un jurnal, intitulat Prima carte, ultima carte. Era scris de un băiat, Cătălin Bursaci. Născut la 17 aprilie 1957, Cătălin dorea să devină pictor, scriitor, scenarist, actor şi regizor de film, dar a sfârşit răpus de leucemie, pe 24 iunie 1975, la ora 13. 30. Cartea este dovada calvarului, dar şi a speranţei. Şi până foarte recent, mai exista o dovadă, vie. Cristina Tacoi, mama lui Cătălin Bursaci. Cea care, când încă se mai afla la Bucureşti, îi primea cu mare drag pe toţi cei care doreau să afle povestea lui Cătălin, sau să-i vadă lucrurile, păstrate cu grijă în camera care fusese şi a rămas doar a lui, cel puţin pe perioada vieţii mamei sale. Nici Cătălin nu are fotografii pe internet. Doar una, o fotocopie după cea apărută pe coperta singurei lui cărţi. Şi poate e mai bine aşa. Ca să înţelegi dragostea nu ai nevoie neapărat de chipuri.
Drama Cristinei Tacoi nu este cu siguranţă singulară. În anii studenţiei mele, la Iaşi, aflam altă poveste tragică. Profesoara Elvira Sorohan îşi pierduse unica fiică, pe Alina, o fată despre care auzisem numai cuvinte frumoas