În remarcabilul său volum: „Viaţa unui om singur“, proeminentul om de cultură Adrian Marino emite câteva păreri nefavorabile privitoare la literatura de închisoare. El consideră o culme a imposturii scriitoriceşti faptul de a face literatură pe seama unei imense suferinţe, a unor situaţii profund atroce, inumane. Acest punct de vedere aparţine, fără îndoială, estetului exigent de literatură comparată. Dar dimensiunile scrisului în – şi despre anii de închisoare depăşesc conceptul de frumos, înscriindu-se într-o creaţie de un nivel mai înalt care înglobează desigur cultura „subţire“, dar o transcende către un plan metafizic, teologic şi psihologic-vizionar, dominat de un patos fervent. (...)

Pentru că, să ne întrebăm cu un mai pronunţat simţ analitic: ce este urâtul? Aşa cum frumosul emană dintr-o realitate potrivită, tot aşa contrariul său, urâtul, derivă dintr-o realitate nepotrivită, Publicitate nefirească, nedreaptă. Sf. Augustin localizează urâtul în ochiul privitorului şi nu în natura lucrurilor. Plutarh se întreabă: urâtul îşi conservă natura dezagreabilă când pătrunde în artă? Nu, răspundem noi şi argumentăm cu cele ce urmează: Edmund Burke, un eseist englez crede, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, că urâtul poate conţine elemente estetice. Cum? Îndreptându-se către sublim. Acest lucru se realizează în felul următor: urâtul naşte fie sentimente comice, fie absurde sau groteşti, fie emoţii tragice. Prin acestea din urmă se poate accede la sublim, care este sentimentul de un nivel superior frumosului: îl conţine, dar îl depăşeşte prin faptul că are adăugat elanul cu efecte metafizice, transcendente realităţii. Altfel spus, dacă frumosul este îndemnat de componente estetice perceptibile, sublimul este mai mult, un frumos al sentimentelor, cele care se pot înălţa dincolo de plăcut, de atrăgător. Cei care au creat o literatură a detenţ