Vechimea în română a termenului vulcan depăşeşte doar cu puţin două secole. In textele mai vechi, desemnarea este suplinită de obicei de pasaje descriptive, în care domină imaginea „muntelui care varsă foc".
Unele dintre cele mai detaliate descrieri apar la Dosoftei, în Viaţa şi petrecerea sfinţilor (1682-1686), în relatarea unor minuni petrecute pe teritoriul de azi al Italiei: este prezentat muntele care „să chiamă Etna", care „iaste foarte mare şi are în vârf o gură din carea iase negru fum, şi sterevie [= funingine], şi foc"; „s-au deşchis muntele acela ş-au aruncat afară foc ardzătoriu, ca un părău mare"; „din munte iase focul Etnii, de cură"; un sfânt povesteşte: „am vădzut şi în Neapoli, afară de oraş 6 mile, un munte prăbuşit, care izbucniia foc de iarbă pucioasă şi să suia ca apa 300 de stânjene la vârful muntelui" etc.
Prima atestare cunoscută a termenului vulcan provine, aşa cum a arătat N.A. Ursu, în Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti (1962), dintr-o traducere a episcopului Amfilohie de Hotin, realizată în preajma anului 1780. Manuscrisul, cunoscut sub denumirea Gramatica fizicii (dar cu titlu mult mai amplu păstrat într-o copie: Gramatica de la învăţătura fizicii, scoasă de pre limba italienească pre limba moldovenească, întru care să cuprinde tot ceea ce omul voieşte a şti şi a învăţa în cer şi pe pământ din lucrurile cele mai cunoscute şi mai trebuincioase) funcţiona ca manual de ştiinţele naturale; în text apare chiar o definiţie a cuvântului: „ Vulcani să cheamă aceli răsuflări de pământ din care aruncă foc". Forma vulcan (cu u) corespunde sursei italieneşti a traducerii (it. vulcano); a circulat însă şi o variantă cu o (volcan), preluată din franceză (fr. volcan). La fixarea definitivă a variantei cu u au contribuit, probabil, legătura cu numele mitologic (Vulcanus) şi forma germană (Vulkan).
