Cu Pudră, Dora Pavel ratează un frumos roman despre moarte. Îi reuşeşte în schimb, adunată din fragmente, o poveste interesantă despre anonimat.
La aceasta din urmă am să mă refer cu precădere în cronica de azi. Tânărul Vlad Carasiniu (nume straniu, ca destule altele din carte) se naşte practic a doua oară în capela unei biserici. Fusese depus acolo după ce i se constatase decesul ca urmare a unei busculade rugbistice. Asta însă, el n-o ştie, şi n-o vom şti nici noi până aproape de final. Tot ce înţelege el e starea de fapt: că, măcar în aparenţă, fusese mort şi că, printr-o minune sau nu, a înviat. Părăseşte cu greu locul, după lungi reflecţii, unele izbutite, dar în orice caz lungi, şi încearcă să ajungă la spitalul de urgenţă. Acolo, alte panici, care-l silesc să renunţe la idee. Care e statutul lui până la urmă, se întreabă. Şi care-ar fi folosul unei întoarceri zgomotoase printre cei vii?
Prima persoană pe care-o întâlneşte e o fostă colegă de şcoală, Gina, încă plină de resentimente pentru răul tratament la care fusese supusă în copilărie. Locuia în preajma unui cimitir şi pentru atâta lucru era evitată de ceilalţi. Cinism infantil? Sigur, dar şi tehnic vorbind justificare puerilă. Cu atât mai mult cu cât, ţine Dora Pavel să ne convingă, chiar şi în momentul întâlnirii, la ani buni de atunci, Gina păstra un miros cadaveric. E ceea ce-l atrage, acum, pe Vlad. Discuţia dintre ei oscilează între un monolog asupra frustrării şi câteva scene de un erotism promiscuu şi neconsumat. Altele sunt, oricum, problemele din mintea protagonistului. El e obsedat de „moartea ezitantă, neîmplinită" (p. 7) pe care tocmai a traversat-o, de impotenţa precoce care i-a ruinat în ultimele luni încrederea în sine, de sinuciderea inexplicabilă a soţiei. În general, de teme numai bune pentru amatorii de existenţialisme. Omul e restaurator de artă, deci tere
