Monede cu portretul meu*, cel mai recent volum de versuri semnat de Mircea Bârsilă, este primul pe care i-l citesc. Discreţia autorului şi difuzarea precară a editurilor la care şi-a publicat, după 1989, poezia şi studiile critice au tot amânat această intâlnire cu criticul de intâmpinare care vrea să fie un istoric literar, dar şi un cronicar al actualităţii editoriale.
Dată fiind insă mica legendă din jurul lui Mircea Bârsilă, Poetul prin definiţie şi cu majusculă, neatins de comercializarea atâtor literatori autohtoni şi intâmpinat sărbătoreşte, ca un artist pur, de către Alex. Ştefănescu, Valeriu Cristea ori Gheorghe Grigurcu, mi-era limpede că, aşa cum soarele răsare şi apune in fiecare zi, primăvara se preface in vară şi vara va face loc toamnei, vacile, cu cip sau fără, se mulg, mânjii zburdă, iar oile se tund, voi ajunge la un moment dat să scriu despre lirica sa.
Chiar şi fără să apară la Editura Pământul, poemele lui noi m-ar fi impins către aceleaşi analogii. Intrucât ele se aşează şi se dispun tematic astfel incât să haşureze un spaţiu rural-ideal, o Arcadie autohtonă recompusă şi descompusă in elementele fundamentale, cu tot cu ritmurile neceare de accesare. Şi pentru că Arcadia aceasta e definitiv pierdută şi imposibil de regăsit in lumea exterioară, tumultuoasă, zgomotoasă, poetul o interiorizează. O salvează nu prin desene peisagistice şi proiecţii mitologice, dar printr-o regăsire pe cont propriu a structurii ei ideale.
Un poem mai puţin izbutit ca Un azur feminin ne va reţine atenţia anume prin această laborioasă căutare a izvoarelor pierdute. Crezând in ele, poetul le va redescoperi: "Cred! Cred!/ In şuierul polizoarelor şi in mirosul bidoanelor de petrol./ In onoarea de a fi treziţi, in zori, de ciripitul anacronic al vrăbiilor şi de şuierul graurilor./ In cei ce trec «umăr la umăr cu duzii prin vară»./ In aerul proaspăt tras
