Nu pricep. Să mă baţi cu funia udă şi să mă-ntinzi apoi pe sare, nu copciolesc şi pace!
Sunt mai mult decît dispusă să recunosc următoarele: toţi vrem să oprim timpul (mai ales la etapele în care ne-a fost bine, deşi nu ne dădeam seama cît de, nu aveam grijile de azi, responsabilităţile de azi, etc.); nimănui nu îi plac semnele fizice ale trecerii timpului şi gîndurile aferente (“De azi trebuie să: fac sport, nu mă mai enervez, citesc mai mult, mănînc sănătos, mă las de fumat/ băut/ femei/ bărbaţi, accept că nu-s a/ăl mai, investesc în mine, am curaj să… că doar am o vîrstă, vorba ceea!”); comparaţia dintre ceea ce visai să fii/ ai în acest punct şi ceea ce eşti/ ai iese (cam) pe minus; trecutul pare foaaaaarte glorios pe cînd prezentul e derizoriu, iar viitorul de-a dreptul blocat în aceeaşi schemă (nemulţumitoare) ca şi prezentul; apar invidii din categoria “da cum rezistă???” (sindromul “Puşca şi cureaua lată”) şi se insinuează terori reprimate de soiul “moarte, oricînd”; oricare ar fi plasarea pe piramida lui Maslow devenim muuult mai atenţi la bani; concluzionăm că gusturile şi hobby-urile sunt stabilite – aşa de bine şi de fain încît nu prea mai pot apărea provocări; ştim totul despre noi şi despre cei cu care suntem în relaţii apropiate.
Da, le recunosc pe toate, şi le re-cunosc. Şi rămînem aici? În acest loc geometric în care visele nu se potrivesc cu realitatea şi plecăm capul, oftăm şi acceptăm cu “maturitate” ce? Că lucrurile nu stau exact aşa cum ne-am dorit. Că da, se poate să o luăm în bot, rău. Că nu suntem persoana care ne-am imaginat că suntem. Că există singurătate, durere, egoism, minciună, că ne afectează. Că am bifat tot ce ne-am dorit, dar tot nu-i bine, dar “nu putem face nimic”? Şi apoi vine Textul, marele (şi social-condiţionatul) “Am 30 de ani. Am îmbătrînit. Viaţa mea s-a terminat”.
Noa să-mi bag! Deci io nu pricep. A
