Stofa de prozatoare cu nerv autenticist şi cruzime problematizantă şi-a dovedit-o Ştefania Mihalache atît la debutul editorial pe cont propriu din Est-falia (2004), cît şi în cel din volumul colectiv Junii 03. Antologia tinerilor prozatori braşoveni, coordonat de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Alexandru Muşina (2003). E drept că tînăra literată braşoveană – trecută prin atelierele de creative writing ale regretatului Gheorghe Crăciun – publica mai de mult, încă de la sfîrşitul anilor ’90. Ulterior, după absolvirea unui masterat în studii de gen la CEU Budapesta, s-a risipit dezinvolt cu texte publicistice de tot felul în revistele culturale. Experienţa scenaristică acumulată în ultimii ani la Media Pro Pictures Bucureşti i-a folosit, în schimb, din plin în cel de-al doilea roman al său. Poemele secretarei e un script actualist dinamic, ecranizabil şi, probabil, primul roman „de firmă“ din literatura română. Spun „probabil“ cu gîndul la culoarul deschis şi abandonat, la mijlocul anilor ’90, de o altă prozatoare braşoveană, Jolán Benedek, pierdută între timp în anonimat. Cartea acesteia, Sufleţelul Justinei, avea însă origini oarecum incerte, nefiind clar cît îi aparţinea efectiv lui Benedek şi cît fusese rescris „la comun“ în cenaclul braşovean de unde a purces. În plus, nu era un roman despre viaţa într-o corporaţie multinaţională, ca la Ştefania Mihalache (nu exista aşa ceva în România acelor ani…), ci despre o tînără provincială sedusă şi abandonată de un patron bucureştean oarecare. Evident, un calificativ de genul„primul roman corporatist din literatura română“ nu prezintă decît relevanţă tipologică, însă şi aşa, relativul pionierat în explorarea unor noi medii sociale nu e ignorat.

În ultimul deceniu, prezenţa tinerilor absolvenţi de facultăţi absorbiţi în marile corporaţii a căpătat pondere, iar recentele decese ale unor tinere angajate wo