Unii cred atât de mult în propriile plăsmuiri, încât ajung să ia impostura drept valoare autentică şi să râvnească la vârful piramidei.

Cu percuţia aforistică pe care mulţi i-au invidiat-o şi nimeni n-a reuşit s-o imite, Cioran a scris cândva că „Megalomanul spune cu voce tare ceea ce fiecare spune despre sine în şoaptă". Raportată la România ultimelor decenii, afirmaţia e dureros de adevărată. Nu ştiu dacă există multe locuri în lume unde vocaţia mesianică e batjocorită mai sârguincios ca aici. Inflaţia de arhangheli şi semizei încinşi cu panglică tricoloră expediază totul în derizoriu, semn că nici măcar tragicomedia nu ne mai e la îndemână. De pretutindeni răsar aspiranţi la statutul de salvatori, oameni cu umeri solizi, pe care pot să stea poverile tuturor. Unii candidează la funcţii înalte, alţii organizează mântuiri din planul doi. Unii deţin reţete infailibile, alţii convoacă spiritul înaintaşilor. Unii spumegă vitriolant, alţii îşi lasă adresa de mail şi aşteaptă să fie consultaţi contra cost.

Anecdoticul nu încheagă istoria, dar o poate ilustra. Cu un an în urmă, un tânăr aparent hăituit de viziuni, dar în realitate cuplat la exigenţele pieţei libere, soma România să se pregătească de izbăvire. Pe un ton care nu admitea replică, el se prezenta ca fiind El şi purta, ca omologare a identităţii, un tricou pe care scria www.mesia.ro. Înaintea lui, un domn cu proprietăţi bioenergetice îşi anunţase semenii că nu mai puteau evita salvarea şi le adresase o invitaţie rămasă între vorbele de platină ale tranziţiei: „Rog poporul român să stea cu mâinile şi cu picioarele îndepărtate, ca să-l pătrund cu energia mea". Poporul nu a fructificat invitaţia la rut colectiv, ştiind că oferta de instanţe providenţiale se va împrospăta de la sine. Şi a avut dreptate. Când a spus despre sine că un om ca el se naşte odată la câteva sute de ani, Nicolae Ceauşescu nu