Lumea se mişcă sau lumea se opreşte? Ne globalizăm sau redescoperim avantajele vieţii în comunitatea tradiţională, asezonată cu inovaţiile postmodernităţii?
Continuăm să ne deplasăm nevrotic, sfidând orare şi distanţe, sau ne copleşeşte nostalgia paradisului pierdut al micii lumi închise? Ca navetist înveterat, am devenit sensibil la ce se întâmplă nu doar în imediata mea apropiere, ci şi pe alte meridiane. Din acest punct de vedere, diferenţele de comportament dintre americani (luaţi mereu ca etalon şi pentru ce e bun, şi pentru ce e rău) şi restul lumii par să crească. Ne amintim, din deceniile trecute, că americanii erau cei mai „liberi" oameni în privinţa ataşamentului faţă de locul de muncă sau meserie. Capacitatea lor de „reinventare" ne şoca şi ne dădea vertijuri.
La începutul anilor '90, când, bursier la una din marile instituţii de cercetare academică din Washington, trimiteam în neştire, prin poştă, cărţi acasă, eram privit ca o ciudăţenie. Fireşte că am explicat că bibliotecile din România n-au ajuns încă la gradul de sofisticare al Noului Continent, că universităţile nu numai că nu aveau abonamente la revistele occidentale, dar nici măcar ediţii serioase din marii scriitori nu se găseau. Răspunsul lor, însoţit de clătinări dubitative din cap, era însă unul standard: „Înţeleg, dar când te muţi dintr-un loc în altul cărţile sunt a pain in the ass." (Nu cred că e nevoie să traduc.)
Într-adevăr, în mentalitatea americană ideea de a te muta de la Chicago la New York sau din Baton Rouge la Los Angeles este cel mai firesc lucru din lume, dacă ţi se oferă un job mai bun. Or, ca să fii veşnic pregătit pentru o promovare, pentru un loc de muncă mai uşor ori mai bine plătit, e necesar să te fi construit interior într-un anumit fel. Şi să nu ai prea multe cărţi de cărat! Când am înţeles această particularitate, am încetat s
