Lustraţia, în sens de decomunizare a societăţii, este, în esenţă, mai puţin un act de justiţie, cât o operaţiune sanitară. Mai putem, după 20 de ani, şterge mizeria comunistă din ţesătura clasei politice când şi cei mai tineri se simt confortabil în croiala comunismului rezidual?

Problema socialismului este socialismul însuşi, obişnuia să spună un austriac convertit de la stalinism la conservatorism. Altfel spus, comunismul, aşa cum a fost el visat, prescris şi instituţionalizat, nu a funcţionat nicăieri, indiferent de formulele experimentate, pentru că nu avea cum să funcţioneze. Natura umană nu se schimbă la cerere şi nici măcar ca efect al celor mai nebuneşti proiecte de inginerie socială. Nu s-a schimbat nici la cererea lui Marx, Lenin sau Mao şi a ieşit victorioasă chiar şi din confruntarea cu socialismul. Victorioasă, dar mutilată.

Cum a rezistat însă regimul comunist, al cărui scop declarat a fost realizarea Binelui colectiv, atunci când a devenit clar - destul de repede - nu numai că acest obiectiv nu poate fi atins, dar şi că eşecul este unul colosal? Explicaţia este destul de simplă: cu excepţia unor credincioşi fanatici şi a opozanţilor eroici, majoritatea celor care au trăit sub comunism au încercat să exploateze slăbiciunile sistemului în beneficiu personal, fie evitându-i constrângerile, fie profitând de pe urma lui. La vârf, unii au devenit torţionari, alţii activişti, alţii şi una, şi alta, dar toţi, fără excepţie, au fost corupţi. Economia comunistă care conta, economia care producea bunăstare individuală, era în proporţie de peste 70% economie neagră şi, ca atare, supravieţuirea, cariera şi statutul social depindeau de corupţie, întreţinută şi încurajată ca atare de la cele mai înalte niveluri.

Eliberarea de comunism presupune, înainte de toate, un act de Dreptate: condamnarea tuturor criminalilor şi torţionarilor responsabili de suf