Creată de Richelieu pentru a ţine sub control, în mod discret, avînturile contesta-tare ale intelectualilor epocii, Academia Franceză a cunoscut o carieră internaţională ulterioară pe care nu numai fondatorul ei, dar chiar si scriitorii francezi ai Veacului Clasic au fost departe de o bănui.
Secolul al XVIII-lea a oficializat şi transformat în modă însăşi ideea de Academie, ca for cultural suprem dintr-o ţară, compus din cîţiva membri aleşi pe viaţă. Toţi regii şi prinţişorii europeni, care vedeau în Franţa Regelui Soare modelul regalităţii, au început să-şi fondeze şi ei propriile Academii.
Cu întîrzierea necesară, melodia academică a trecut pe alte continente, ajungînd în cele din urmă şi în Brazilia. La finele secolului al XIX-lea, ţara era încă un fel de Românie din timpul lui Carol I, mai puţin dezvoltată: imperiul tocmai se prăbuşise, lăsînd locul unei republici politicianiste şi corupte încă din leagăn; dispărută oficial de cîţiva ani, sclavia avea să dăinuiască în realitate încă multe decenii; nu exista încă un Teatru Naţional, iar spectacolele de operă ori concertele simfonice reprezentau apariţii exotice. Cu paşaport românesc şi cu lei în buzunar puteai străbate liniştit lumea; cu paşaport brazilian şi dotat doar cu monedă locală, aceeaşi întreprindere era mai greu de realizat. Cît despre populaţia celor două ţări - ea era la fel de numeroasă, cu precizarea că cea din România trăia, probabil, mai bine.
Crearea unei Academii a la Richelieu a devenit în Brazilia aspiraţie legitimă şi o problemă de mîndrie naţională. Cîteva zile înaintea Crăciunului 1896, lua naştere la Rio de Janeiro Academia Braziliană de Litere, patronată de stat şi copiată pînă la detaliu după Academia Franceză.
„Pînă la detaliu" însemna chiar şi în aspectul exterior al instituţiei; nou-creata Academie şi-a găsit locaş într-un e
