Încheiam prima parte a acestui articol cu menţionarea acelei dimensiuni a operei lui Noica axate pe ideomatic, în care acesta părea să facă jocul stadiului final al ideologiei vechiului regim, naţional-comunismului. Să nu ne grăbim cu acuzele! Noica fusese naţionalist, ba chiar unul radical!, pe vremea cînd comunismul autohton era internaţionalist în toate– de la leadership şi chiar membership pînă la ideologia ca atare. Cred că Noica şi-a redescoperit această dimensiune, profitînd el de reorientarea ideologică a regimului, pentru a avea succes la nivelul unui public mai larg. Nu ştiu dacă Noica însuşi mai credea efectiv în virtuţile etnicismului, dar că n-a fost vreodată un adept al democraţiei liberale sînt convins. Privesc, deci, această parte a operei sale ca rezultatul unui „tîrg“ reciproc avantajos, chiar dacă nu s-a semnat un contract efectiv. Poate Noica a crezut că „sacrificiul“ era necesar pentru publicarea operei propriu-zis filozofice. Oricum, acest fapt ne conduce la necesitatea de a radiografia, sumar, relaţiile celor doi cărturari cu regimul comunist.

Desigur, contactul cu prima etapă a comunismului românesc a fost unul contondent – restrîngerea treptată a libertăţilor, urmată rapid de procese politice, închisoare şi domiciliu obligatoriu, Marino în Bărăgăn, Noica la Cîmpulung. Aplicarea strategiei a fost, de asemenea, treptată – Noica a început cu activităţile de traducător şi comentator la Institutul de Logică, Marino, cu articolele publicate de George Ivaşcu în Contemporanul şi monografia dedicată lui Macedonski, prima ediţie semnată cu numele Lidiei Bote, soţia sa. Probabil, pentru încununarea cu succes a strategiei, n-ar fi fost suficientă doar relativa decrispare ideologică şi culturală a regimului din vremea „micii liberalizări“ din intervalul 1964-1971, ci şi anumite „complicităţi“ ale unor persoane, unele cunoscute înainte d