Traim o perioada neobisnuita, cand femeile incep sa acapareze literatura. De peste un deceniu observam ca ajung majoritare pe listele lungi si scurte de selectie pentru marile premii literare din spatiul literar anglo-saxon si francez. Cat despre Nobel, premiul literar nu are in istoria lui un deceniu similar cu 2000-2009 cu trei laureate (Elfriede Jelinek, Doris Lessing, Herta Müller), dupa decenii intregi in care au lipsit complet.
Uneori, bantuind prin maldarul de traduceri ce ne aduc romanele deceniului prezent, ma intreb daca nu ne indreptam spre un matriarhat literar... Fericit sau nefericit matriarhat? Asa ca alte intrebari se napustesc puzderie. Exista scriitori si scriitoare, poeti si poetese? Distinctia de gen mai are un rost? Ce insemna pana de curand si ce semnifica ea astazi? Valorizare? Ierarhizare? Ori pur si simplu o delimitare. Nuantata si necesara.
Fictiunea este de genul feminin. Si literatura. Si viata. Si atunci de ce sa nu scriu despre carti care au ca autori scriitoare, fie romane ori jurnale, fie biografii sau autobiografii, fie scrisori si memorii? Pretutindeni marturia lor se deosebeste de a barbatilor, de cele mai multe ori prin smerenie si umilinta. Care au tot genul feminin...
Englezii isi iubesc enorm trecutul, o dovedeste romanul istoric intr-o efervescenta de invidiat ca gen literar. Philippa Gregory, o remarcabila prozatoare contemporana, a gasit formula fericita ce imbina suflul epic pentru pasionatii de saga intinse pe sute de pagini si sclipirile ce iau ochii marelui public: un sir de romane reconstituie stralucit domnia lui Henric al VIII-lea, ramas in constiinta prin cinci sotii, prin divortul ce a dus la separatia de Biserica romano-catolica si la intemeierea celei anglicane, obsesia fiului care sa duca dinastia mai departe si suprema ironie ca fiica repudiata, Elisabeta I, a facut din tara
