În deja celebrul ei articol de astăzi despre Marino, Mirela Corlăţan ştie, printre altele, şi că Marino a dat informaţii “fără remuşcări”. “O vreme, se pare, a oferit fără remuşcări informaţii despre…” Acel “se pare” nu atenuează deloc josnicia insinuării că Marino făcea ce a făcut fără remuşcări. De unde ştie Mirela Corlăţan asta? Nu ne spune şi nici nu are cum, pentru că nu ai cum să afli aşa ceva. Probabil că justiţiarismul ei complet deplasat nici nu are nevoie de probe pentru genul ăsta de insinuări.

Titlul de pe prima pagină, “Marino, turnătorul lui Eliade şi Lovinescu” e stupid (fiind posibil, desigur, să aparţină altuiva decît autoarei) . De fapt, Marino nu îl “toarnă” pe Eliade, cum rezultă clar chiar din articol: Marino era agent de influenţă, încerca să influenţeze atitudinea lui Eliade. Care, să nu uităm, îşi negocia deschis cu regimul întoarcerea în ţară. Ce îi spune el acolo lui Marino, despre cum ar prefera să fie vizita lui în ţară, e un mesaj adresat clar şi evident conducerii regimului. Nu discut aici gravitatea comparativă a turnătoriei sau influenţării, dar oare n-ar fi bine să avem o minimă rigoare în articole şi în titlurile de prima pagină, ălea care “rup”?

În plus, partea cu Monica Lovinescu din titlul de pe prima pagină nu se justifică în articol. Monica Lovinescu (care, de fapt, pare să fi ştiut despre ce făcea Marino, cum putea de altfel să îşi dea seama oricine din frecvenţa vizitelor lui) apare în articol doar în treacăt. De altfel, în afară de mesajele lui Eliade către autorităţi, în articol nu apar acele delaţiuni care să justifice calificarea lui Marino drept “super-spion român în Occident”, din titlul de interior. Apar în articol doar coordonatele a foarte multe întîlniri, dar nu ştie nimeni ce s-a întîmplat acolo. Super-jurnalism.

Articolul musteşte de o atitudine arogantă şi condescendentă faţă de Marino care mi