Întrebarea din titlu mi-a fost sugerată de un interviu realizat de Marius Chivu cu scriitorul Florin Iaru. Un articol mai vechi de-al lui Andrei Pleșu vizează, în termeni mai generali, aceeași problemă, respectiv cea a eticii discursului public. În plus, și exemplele pot continua, Laura Laurențiu de pe prezenta platformă, răspunzând unor situații cu care s-a confruntat, scrie un articol despre democratizarea discursului public și consecințele cu care vine la pachet. Întrebarea la care cei menționați încearcă să răspundă este: până unde se poate extinde libertatea de exprimare într-un spatiu public (precum blogul sau forumul)? Numărul impresionant de reacții din partea comentatorilor, dar și interesul propriu pentru problema cenzurii mă determină să încerc să sintetizez și să clarific argumentele invocate.
Situația paradigmatică pare a fi următoarea: unele persoane, mai mult sau mai puțin publice, mai mult sau mai puțin dornice de afirmare, înzestrate cu talent și idei sau nu, aleg să-și expună opiniile și astfel, prin simplul lor gest, să se expună. Criticilor, înjurăturilor, laudelor, atacurilor la persoană și scormonirii prin istoria personală, posibilului success și riscurilor aferente lui. Într-un cuvânt, atenției publice.
Termenul cheie mi se pare a fi aici public. Când ideile cuiva devin disponibile, la vedere, puse pe tava judecății (rațiunii, morale, estetice), atunci e ca și cum autorul ar semna un contract (nicicând explicit(at)) cu potențialul cititor. Un contract prin care i se acordă acestuia din urmă dreptul să spună nestingherit ce crede el despre ideile expuse. Opinia despre opinie este legitimată prin ceea ce numim în limbaj politic dreptul la libera exprimare. Poți să spui (aproape) orice despre orice și oricine. Și pentru ca acest drept să-ți fie respectat trebuie să permiți la rândul tău să se spună orice de către oricine.
