Pentru cei care nu cunosc oraşul, e suficient să spun că mă aflam in aşa-numita zonă medievală a Clujului, intr-o hrubă impodobită in exces cu trofee vânătoreşti. Nu-mi plăcea deloc, rânjetul animalelor impăiate iţi cam tăia pofta de mâncare, dar nu voiam să-l dezamăgesc pe Dalbu, foarte incântat de descoperirea lui, simulând că mă prăpădesc după corul vânătorilor din Freischutz, intr-o orchestraţie cu totul neinspirată, inutil melancolică, in ritmul cântecelor ruseşti. Eram interesat ca Dalbu să fie in toane bune, dacă voiam să aflu mai multe despre "investigaţiile noastre", cum se exprima in ultimul timp. Mi-era teamă că, prin această mutare de accent pe competenţa grupului, prietenul meu incearcă să-şi justifice, intr-un fel sau altul, propriile eşecuri. Chiar el imi mărturisise că uneori se simte descurajat de propria-i putere de analiză. Nu ştiu dacă analiză e psihanaliză, in sensul termenului folosit de Jung după despărţirea de Freud sau se referă pur şi simplu la perspicacitatea sa.

Dar, cum spuneam, eram intr-o hrubă ameninţător boltită, din sfert in sfert de oră obligaţi să ascultăm corul vânătorilor. Poate pentru că i-am făcut din nou jocul, nu ştiu, e posibil ca insuşi Dalbu să fi pândit momentul, dar abia gustarăm din rieslingul de Aiud, după ce ne infruptaserăm cu excelente potârnichi la frigare, că se arătă nerăbdător să mă pună la curent cu mersul lucrurilor. Mă ruga să-i fac pe loc orice observaţie, deşi sunt convins că le-ar fi respins pe toate. Işi notase insă câteva repere pentru a fi mai coerent.

Incă de la inceput, avusese convingerea subiectivă, pur intuitivă, că nu Pavel Apostol l-a ucis pe profesorul Duţu Sevastos. Cum şi-o intărise, nu era nici un secret, doar toţi fuseserăm uimiţi de uşurinţa cu care invinuitul şi-a acceptat vinovăţia, ca nebunii ce-şi atribuie, fără inhibiţii, fără să clipească, tot felul de crime, in realita