Brusc, mineriadele au revenit în actualitate. După ce ani de zile au lipsit din centrul atenţiei publice, au revenit în forţă în campania electorală a prezidenţialelor din 2009. Noul IICCMER îşi propune şi el să le studieze, pe urmele Raportului Final al Comisiei pentru condamnarea comunismului, care recomanda crearea unei comisii de studiere a mineriadelor, pînă la cea din 1999. Fără îndoială, mineriadele au fost un fenomen sinistru, în special cea din 1990. Însă, în raportarea la mineriade avem aceeaşi mare problemă pe care o avem şi în raportarea la comunism în general, aşa cum a fost ea oficializată în România: combaterea unui rău, oricît de mare ar fi el, nu poate justifica manipularea şi deformarea completă a adevărului. Sigur, există jocuri şi lupte de putere, atît în cîmpul politic, cît şi în cel intelectual. Dar aceste jocuri ar trebui să aibă o limită. Dincolo de această limită, lucrurile scapă de sub control, şi exact asta e ceea ce se întîmplă acum la noi. Iar manipulările grave ale celor (auto)desemnaţi să stabilească adevărul se vor răzbuna la un moment dat, din păcate, asupra tuturor. În raportul final se afirma că mineriadele sînt „manifestări tipic comuniste“, ceea ce este aberant. Acest gen de manevre poate caracteriza orice tip de regim dictatorial sau autoritar. Singurul lucru pe care îl indică ele, pe plan ideologic, este lipsa democraţiei, respectiv fragilitatea statului de drept. De altfel, în România, nu a existat nimic de genul unui neocomunism cît de cît identificabil. Nu a existat un astfel de proiect ideologic şi politic. Au existat, desigur, lideri politici fost comunişti, ca apartenenţă sau convingere (în mare, cam doar Ion Iliescu). Dar, în lipsa proiectului de care vorbeam, comportamentele lor politice erau mai mult reminiscenţe ale trecutului decît părţi ale unui sistem de sine stătător. Sigur, regimul era nedemocratic şi vio