Le recomand scepticilor, pesimiştilor, cârcotaşilor, căutătorilor de noduri în papură, ciufuţilor şi veşnicilor nemultumiţi un leac fără cusur pentru afecţiunea lor, fie ea congenitală sau dobândită.
Un leac sigur, verificat pe propria-mi piele: o trecere scurtă, ca o adiere de primăvară, printr-un salon de spital. Pot sa le dau şi o adresă precisă, deşi există câteva mii de alte variante: salonul 441 de la etajul patru al secţiei de neurochirurgie a Spitalului de Urgenţă Floreasca.
În fapt, un salon ca oricare altul, din miile de spitale albe şi triste din România. Şiruri interminabile de paturi, pe stânga şi pe dreapta, în care stau înghesuite drame umane. Capete bandajate, gemete, priviri disperate sau tăceri aţintite în gol.. Suferinţe dezvoltate în timp sau dobândite în acele clipe ce răstoarnă destine. Lupta cu moartea, uneori câştigată...
Am avut ocazia să vizitez, zile la rând, un "locatar"al acestui tărâm al necazurilor. Un locatar cu final fericit. După ce petreceam la căpătâiul lui minute ce-mi păreau secole de nemişcare, de câte ori ieşeam din spital simţeam că renasc. O mare uşurare punea stăpânire pe mine, realizând cât de fericită sunt, de fapt, că sunt întreagă, că sunt sănătoasă, că respir primăvara, mergând liniştită pe străzi, că-mi sunt bine oamenii pe care-i iubesc. Şi brusc, îmi păreau atât de mărunte toate zbaterile mele, pentru glorie şi bani, atât de fără sens certurile cu restul de pământeni, supărările pe efemerii şefi, încruntările provocate de scârbele Planetei...
Aşa că, dragi cârcotaşi, veşnic nemulţumiţi de oricine şi orice, voi, cărora le pute totul şi găsiţi în orice motive de încruntare, faceţi o cură de suferinţă (Slavă Domnului, a altora!), sorbiţi o înghiţitură din pocalul adevăratelor nefericiri (din nou, ale altora!), lăsaţi-vă plouaţi de lacrimile adevăratelor necazuri! Şi, credeţi-mă, odată întorşi în l
