1 Mai trebuie să rămână al celor mulţi, departe de căpuşele politice. E o datorie, chiar dacă am uitat cui o datorăm.
Fantastică, scandaloasă, uneori abjectă, alteori amuzantă, capacitatea vremurilor noi de a modifica, de a micşora, de a anula semnificaţiile istorice reale.
De aceea, măcar acum, în mai 2010, dincolo de toate vămile, mările, munţii, pădurile, grătarele şi micii noştri balcanici, merită să ştim că a existat George Edmonston. El a fondat Uniunea Dulgherilor şi Tâmplarilor Americani, el a cerut ziua de muncă de 8 ore. Merită să amintim că la 1 mai 1886, în oraşul american Chicago, 90.000 de oameni au ieşit pe străzi. Dintre ei, 40.000 de muncitori erau în grevă.
Merită să nu uităm că în câteva zile numărul greviştilor aproape s-a dublat şi, mai ales, să înţelegem ceva din ce s-a întâmplat în Heymarket.
Era pe vremea când capitalismul încă îşi căuta paşii, când normalitatea se definea aşa cum o ştim. Niciunul dintre oamenii aceia nu mai trăieşte, aşa cum niciunul nu a murit degeaba.
Merită să nu ignorăm fabrica de prelucrare a lemnului „McCormick" şi muncitorii de la această întreprindere. Gloanţe s-au tras în ei, proletari mirosind a lemn au murit împuşcaţi pe străzile din Chicago. S-a spus că au murit pentru un ideal. Eu cred că au murit pentru că şi-au respectat, şi-au iubit vieţile, au vrut ca ele să le aparţină sau măcar să nu le piardă prea mult. Manipulată politic, această lecţie simplă se învaţă greu, dacă se învaţă.
E util şi să înţelegem cum propaganda comunistă le-a confiscat memoria, cum e bine şi să pomenim discursul ţinut de Adolf Hitler la 1 mai 1933, adică de la începuturile demenţei naziste, felul în care naţional-socialismul german s-a folosit, şi el, de muncitorii asasinaţi la Chicago, oraşul american despre care agenţiile de ştiri spuneau recent că a devenit printre cele mai nesigure din America în
