Cararea pierduta
In zilele senine, prietenoase cu varsta mea, ies putin la aer si ma asez pe scarita casei mostenite de la batranii mei, care nu mai sunt de mult. Impletitura de fier vechi a gardului are ochiuri largi si lasa usor sa se vada strada. M-am intors in orasul natal si mi-e dor sa vad un chip cunoscut. Dar trec doar cativa oameni pe care ii stiu din copilarie si ei nu se uita nici in stanga, nici in dreapta. As vrea sa-i salut, sa vorbesc cu ei, sa le spun ca m-am intors acasa si nu i-am uitat. "M-am intors, domnule Mirea, m-am intors, tanti Maria!". Dar ei nu ma aud si nu-mi vorbesc. Cate sperante imi pusesem in orasul si in strada copilariei, unde florile si pomii ieseau prin garduri, iar in noptile de vara, oamenii si necuvantatoarele respiram in acelasi ritm cu inima pamantului. Acum, strada nici nu rade, nici nu canta, nici nu plange; tace si pare trista, desi case multe si faloase stau umar langa umar. Au geamuri mari, fara pervazuri cu flori, si, ca niste paznici incoruptibili, nu lasa nici cantec, nici bucurie, nici durere sa iasa aiurea, pe strada. Au disparut batranii care priveau strada de la portitele cu flori, de la ferestrele cu flori. Poate ca ii sperie gresia, faianta sau scarile interioare din aristocratele livinguri prin care le aluneca papucii, si stau cuminti in fotolii, asteptandu-si copiii plecati in lume.
Incerc sa schimb o vorba cu un vecin mai tanar. Dar el vine acasa cu automobilul, isi asculta telefonul fara sa coboare de la volan, apoi usa garajului aluneca silentios si automat, dispare cu totul sub talpa vilei. Pe strada, "susura" gurile de canal de apa, de gaze, si cablurile aeriene de telefoane.
Si atunci imi ies cuvintele fara grai, prin ochi si prin urechi.
Se intorc batranii de la paine, cu nelipsitele lor pungi ecologice, din panza rezistenta la schimbarea vremurilor. Ei cred ca eu nu-i vad, eu
