Cuvinte actuale şi astăzi! Dure, grele, care stau să ardă. Şi sunt scrise încă din 1934 în „Cruciada românismului”, de Mihail Stelescu.

„Aceasta-i ţara mea. Căci mor încolăciţi de frig la colţuri de stradă energii umane şi nimeni nu se oboseşte măcar să arunce o privire. Se zvârcolesc în neputinţa găsirii unei pâini atâţia tineri ce ar crea minuni şi nimeni nu ţipă. Nedreptatea înăbuşă respiraţia ca o negură deasă de toamnă şi niciun glas nu se aude strigând după dreptate. Nu confundaţi strigătele răguşite de clăcaşi plătiţi, ce se agită la fiecare firmă de ziar, cu cele ce ar trebui să fie izvorâte din revoltă sinceră şi din suferinţă. Strigătul e o parodie, nu e o revoltă. Toţi aceşti corişti ai moralei publice sug şi se îndeasă ca nişte purcei de lapte în jurul mamei celei bune, democraţia cu mamele de aur. Revolta cinstită, titanică, vulcanică, care să impună respect prin glasul ei de tunet nu se aude în ţara aceasta. Nu, nu e nevoie de o revoltă sângeroasă, ci de una adânc sufletească!”.

Cuvinte actuale şi astăzi! Dure, grele, care stau să ardă. Şi sunt scrise încă din 1934 în „Cruciada românismului”, de Mihail Stelescu. În volumul lui Panait Istrati, „Cruciada mea sau a noastră”, apărut la Cluj-Napoca în 1992. O carte excepţională, cu un destin neobişnuit, de pe urma căruia un prieten bun de-al meu, Ciprian Moga, care a editat-o şi a finanţat-o, era să dea faliment. Ţin minte că într-o noapte geroasă am plecat din Cluj cu 200 de cărţi.

Omătul scârţâia sub bocancii mei, dar în minte se agitau cuvintele lui Cipi: „Să nu pleci cu mâna goală. Ia măcar cărţile astea. Şi împarte-le cui vrei tu. Dar cu mare grijă, e Panait Istrati”. Părea un mesaj testamentar. Creditorii îi băteau la uşă, iar el mă trimitea, mă obliga, parcă, să duc mesajul scriitorului mai departe. Nu i-am înşelat aşteptările şi ştiu că vreme de ceva ani, când dore