A propus direct cultivarea grădinii ca soluţie a echilibrului interior şi exterior. O lume de oameni aplecaţi asupra zarzavatului arată deja ca o lume mult mai bună, mai blândă, mai stranie. De câteva ori am gustat din deliciile ascunse ale unei lumi pe care îmi era greu să mi-o imaginez. Cu atât mai greu este să descrii un loc care se defineşte în mare printr-o legumă, matricea piureului şi a crochetelor, însuşi cartoful.

Nici brazii, nici palinca, nici staţiunile balneoclimaterice semidevastate, nici peisajul tulburător de frumos, arhitectura satelor, mustăţile ascuţite ale bărbaţilor, ochii iscoditori ai femeilor sau demnitatea Sărbătorilor nu reuşesc să concentreze mai bine esenţa unei solutii de supravieţuire care seamănă destul de des cu ceea ce ne imaginăm că ar trebui să fie seninătatea.

Pentru această formă de civilizaţie locală, cartoful este greutatea care menţine totul în picioare, chiar şi în condiţiile unui dezastru economic evident. Nici nu e nevoie să fie pomenit, nu trebuie subliniat în conversaţie, este întotdeauna subînţeles. Este o prezenţă firească, maiestuoasă şi modestă în acelaşi timp, de la care se construiesc şi gusturile simple, directe, rapide, fără compromisuri, dar şi rafinamente care- ţi taie răsuflarea şi-ţi lovesc papilele drept în plexul lor cel mic.

La început mi s-a părut amuzant să văd cum totul gravitează în jurul cartofului, cum fiecare gest, fiecare portbagaj au un conţinut bogat în tuberculi, până am realizat că această legumă atât de ridiculizată în modestia ei, atât de marginalizată de abuzul de consum sau de lipsa de imaginaţie a bucătarilor, este solutia de supravieţuire care menţine totul în mişcare, este secretul vieţii într-o regiune ameninţată de încremenirea falimentului.

Când am aflat că în satul din care am refuzat să plec de câteva ori există o bancă, unde