De cate ori se intoarce printre noi primavara, imi amintesc de paradisul pierdut al vietii mele, copilaria, cand visam imposibilul, cand credeam ca viata nu are limite, iar tineretea este fara de batranete...
Nevazute fire incep urzeala de la varsta cea mai frageda, prinzand pe panza vietii imagini scumpe, ce ne amintesc continuu de locurile natale, ce-au creat lumea de vraja a copilului care am fost.
Din aburii aducerilor aminte vad satul dobrogean Topalu, situat intre Cernavoda si Harsova, proptit cu coasta de piatra in vadul Dunarii, casa de pe deal a bunicilor, cu o curte mare intre doua ulite ce coboara si ele devale spre Dunare, cu camere largi si racoroase, cu busuioc sfintit la icoane, cu nelipsitul scrin de zestre, cu scoarte si cuverturi inflorate, tesute in casa; le vad inainte-mi si le pastrez in tainitele sufletului, unde mi-a ramas si copilaria. Curtea cu hambare, saivanul pentru vite, stupii de albine, cotlonul unde se gatea vara, cuptorul unde mama-mare cocea painea si placintele - le stiu fiecaruia locul asa cum erau atunci.
In noptile inabusitoare de vara, sub dudul din fata casei, pe patul de scanduri, acoperit cu o rogojina si un tol, noaptea ma lipeam de spinarea trudita a lui tata-mare, ascultand taraitul nesfarsit al greierilor, sasaitul gastelor ce formau in noapte o pata alburie in mijlocul ograzii, sforaitul cailor in saivan si latratul indepartat al vreunui caine, ce spinteca linistea fermecata a acelor nopti.
Cand spiritul invingea truda unei zile de munca, cu fata in sus, privind licaritul stelelor care umpleau infinitul cerului, in linistea adanca a satului adormit, ascultam povestile bunicului si ma vedeam calcand codri si paduri de arama pe un cal inaripat, luptandu-ma cu zmeii pentru o fata de imparat... Oasele bunicilor au putrezit de mult in pamantul dobrogean, dar locurile acelea, noptile linistite si zor
