„Atelierele de reparat locomotive şi vagoane se întindeau pe o suprafaţă enormă, de cel puţin 2 kilometri lungime”, povesteşte inginerul Radu Bellu, specialist în istoria C.F.R., care ne-a însoţit în încercarea de a regăsi, pe Calea Griviţei, semne ale evenimentelor de acum 77 de ani.

„Atelierele ­s-au aflat la început pe locul în care e astăzi Palatul CFR, dar, la un moment dat, Primăria a hotărât ca ele să fie mutate”. Şi-au ajuns aici, pe Calea Griviţei, pe-atunci o stradă puţin mai largă decât o uliţă, şi-aici s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat. Să cauţi însă detalii şi frânturi de clădiri din 1933 poate fi o întreprindere anevoioasă.

Zona a cunoscut schimbări radicale şi chiar şi unul care ştie bine cum arătau atunci atelierele întâmpină dificultăţi. Din motive evidente: „Cutremurul din 1940 a făcut prăpăd în tot cartierul, cocioabele ceferiştilor au căzut ca muştele”. Şi-a căzut, cu prilejul ăsta, şi o parte semnificativă din ateliere. Radu Bellu continuă: „Dar e puţin ce a fost în ’40 faţă de ce s-a întâmplat la primul bombardament, la 4 aprilie 1944.

Atunci s-a ras tot. Americanii au venit de la Gara de Nord în formaţii şi au lansat covor de bombe. Au urmărit să paralizeze nordul Bucureşti, ca să taie aprovizionarea Frontului 2 Ucrainean şi a armatei germane”. A urmat apoi sistematizarea cartierului, după care, în 1961, „s-a spart tot aici”: „Calea Ferată a rămas cu depoul şi cu staţia tehnică de formare a trenurilor de călători, a apărut Întreprinderea de Utilaj Chimic Griviţa Roşie... Şi, după ’90, sunt aici o mulţime de societăţi, nici eu nu le mai ştiu. Aşa că e greu să restabileşti azi configuraţia atelierelor din 1933”. Cu puţină străduinţă, însă, şi beneficiind şi de un ochi de cunoscător, ceva-ceva tot mai găseşti.

„Vedeţi castelul ăla de apă? Ăla-i de atunci. Şi mai e unul tot din 1933. Iar între ele mai exista o