De Vassili Smâslov am auzit prima oară când eram în anul întâi de facultate.
La 27 aprilie 1957 câştiga titlul mondial la şah, şi nu împotriva oricui, ci chiar a lui Mihail Botvinnic, considerat invincibil de toţi şahiştii din lume. Smâslov îl mai întâlnise o dată, cu trei ani înainte, şi tot în finală, obţinând o egalitate care îi lăsa titlul campionului. Întâlnirea din 1957 i-a surprins pe mulţi.
Smâslov s-a distanţat la trei puncte de invincibil, ceea ce părea de neînchipuit. Revanşa, căci pe atunci şahul era încă un joc cavaleresc, a venit în 1958 şi Botvinnic şi-a redobândit titlul. Smâslov a mai fost prezent de câteva ori în Turneul Candidaţilor, ultima oară când avea 64 de ani. A continuat să joace la cel mai înalt nivel până târziu. În ultima perioadă şi-a pierdut vederea. La 27 martie 2010 a încetat din viaţă într-un spital din Moscova.
Am aflat de dispariţia lui cu o lună întârziere, adică cincizeci şi trei de ani, zi cu zi, de la data cuceririi titlului mondial. Presa franceză, pe care o urmăresc, i-a ignorat moartea. Niciun ziar nu are, cu excepţia cotidianului „Le Monde" de duminică-luni, rubrică de şah. De televiziuni ce să mai vorbim. Când Smâslov juca memorabilele întâlniri cu Botvinnic, şahul era la mare cinste, şi nu doar în URSS, de unde proveneau aproape toţi marii campioni, ci şi la noi şi în întreaga lume.
Ziarele ne ţineau la curent cu turneele şi partidele cele mai importante. Despre Florin Gheorghiu sau despre Elisabeta Polihroniade s-a scris începând cu anii '60 mai mult decât despre oricare alţi sportivi ai vremii. Astăzi, lui Nisipeanu nu-i dă nimeni atenţie, deşi este un jucător foarte bun. Exemplele se pot, desigur, înmulţi. Într-o anumită măsură, publicitatea care se făcea şahului pe atunci îşi are explicaţia în prestigiul de care se bucura în URSS. Sovieticii folosiseră şahul, încă în anii războiului, ca probă că
