Pentru Gheorghiu-Dej şi membrii echipei sale, mitul grevelor muncitorilor ceferişti şi petrolişti era unul menit să le fondeze şi să le întărească pretenţia de a fi exponenţii proletariatului românesc. Ascensiunea grupului Dej a fost, de fapt, una prin care periferia a câştigat bătălia împotriva celor care se aflau, graţie relaţiilor privilegiate cu Moscova ori vechimii în mişcarea comunistă, pe poziţii mai influente ori mai vizibile. Tema este însă mai largă şi priveşte relaţiile dintre Dej şi ilegalişti ori, şi mai profund, deficitul cronic de legitimitate în structurile supreme ale comunismului românesc.
Liderul PCR/PMR s-a simţit mereu vulnerabil la acest capitol. Împreună cu acoliţii săi care formau „grupul din închisori”, Dej detesta pretenţiile unor Dumitru Petrescu, Constantin Doncea ori Gh. Vasilichi de a fi priviţi ca adevăraţii eroi ai momentului februarie 1933. Cei trei, ca şi Vasile Bagu ori Pavel Ştefan (acesta fusese căsătorit cu Elena Pavel, „eroină a clasei muncitoare”, sora Victoriei Foriş), erau, în momentul grevelor, activişti comunişti. Dej abia intrase în partid, nu avea o poziţie de conducere. Ulterior, fostul responsabil al PCdR pentru Bucureşti, Gh. Stoica, avea să rescrie istoria, mai ales la Plenara din noiembrie-decembrie 1961, încercând să repicteze portretul revoluţionar al lui Gheorghiu-Dej şi să-l prezinte drept strategul „marilor bătălii de clasă”.
Un moment-cheie l-a reprezentat Plenara CC al PMR din iunie 1958, când s-a declanşat vânătoarea de vrăjitoare împotriva ilegaliştilor acuzaţi de fracţionism. Între alţii, au fost stigmatizaţi Doncea şi Petrescu. Primul fusese membru supleant al CC al PMR şi preşedintele Comitetului de Stat pentru Colectări. Petrescu fusese şeful Direcţiei Organizatorice, ministrul Finanţelor, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
În mod cert, ca şi petrolistul Vasilichi, fusese
