Într-o după-amiază trebuia să o iau pe fiica mea de la şcoală. Ploua, ploaie de aprilie. Mărunt, obsedant, ca toamna. Umezeală. Lumină fosforescentă, difuză, reflectată parcă de o tablă polisată.
Am ajuns în curtea şcolii din Piaţa Amzei mai devreme. M-am aşezat pe o bancă. O curte mare, cu garduri înalte de beton vopsite într-un verde rece, tare, aprins, caustic. Blocuri vechi, decrepite pe toate laturile curţii, ca nişte ziduri de cetate. Linişte. Curtea e pustie.
E frig. Scot camera foto. Îmi place atmosfera asta, uşor stranie, cu lumina asta metalică şi umedă. Îmi aduc aminte că pe vremuri, pe când locuiam în Berceni, în astfel de zile, pe scara blocului mirosea a supă de pui cu găluşti şi pătrunjel. Aici, acum, miroase doar a asfalt umed. Şi a praf umezit. Fac câteva cadre.
Îmi aduc aminte de vremurile în care eram elev de şcoală generală. Prin anii '80. O şcoală ca o pre-cazarmă, cu o curte de beton imensă, în care eram obligaţi toţi să facem înviorarea de dimineaţă - indiferent de vreme - "adunaţi în careu". La final cântam imnul naţional sau "cântece pioniereşti". "Soarele şi pionie-e-e-rii şi-au dat mâna peste ţa-a-ară...", înlemniţi de frig, la 7 dimineaţa şi cu ochii cârpiţi de somn. Mi-aduc aminte cum mama mă trezea la 6 şi adormeam iar în baie, aşezat pe marginea căzii, cu tâmpla sprijinită de faianţa rece. În casă era frig. Pe stradă era frig. În curtea şcolii era frig. În şcoală era frig. În clasă era frig. Şi mirosea a oţet şi a cretă umedă de la bureţii folosiţi la ştergerea tablei. La toalete era şi mai frig, că ţineau geamurile deschise să se aerisească. Şi mirosea mereu îngrozitor a clor.
Orele lungi, plictisitoare, cenuşii, în care stăteam smirnă în bănci, cu mâinile la spate, anesteziaţi parcă de locul ăla. Şi apoi FRICA. Teama că n-am făcut lecţiile bine; teama că, deşi învăţam până seara târziu
